dădea la iveală o sudoare mistică şi continuă a ei, dar nu din pricini mistice voia acum Nicetas să ajungă la ea. Iar la jumătatea drumului îşi văzu calea tăiată de doi invadatori înalţi la stat - lui i se părură uriaşi - care strigau ceva pe un ton poruncitor. Nu era nevoie să le cunoşti limba ca să înţelegi că, după veşmintele lui de om de curte, bănuiau că-i încărcat cu aur sau că putea spune unde-l ascunsese. Iar Nicetas, în acel moment, se simţi pierdut, pentru că, aşa cum văzuse acum în alergătura lui gâfâită prin oraşul invadat, n-ajungea să arate că n-avea cu el decât câteva monede sau să nege că ar avea vreo comoară în altă parte: nobili dezonoraţi, vârstnici plângând, oameni avuţi, deposedaţi de bunul lor, erau schingiuiţi până la moarte ca să spună unde şi-au ascuns averile, erau ucişi dacă nu le aveau şi nu izbuteau să spună, şi lepădaţi la pământ atunci când destăinuiau, după ce suferiseră atâtea chinuri şi în aşa chip, că mureau oricum în timp ce zbirii lor ridicau vreo lespede, dărâmau un perete fals, făceau să cadă vreun tavan dublu şi-şi vârau mâinile lor lacome printre vasele de preţ, scotoceau mătăsuri şi catifele, mângâiau blănuri, prefirând printre degete pietre scumpe şi colane, miroseau vase şi săculeţe cu esenţe rare.

Aşa că în clipa aceea Nicetas se văzu mort, plânse familia care-l pierduse şi-i ceru Domnului Atotputernic iertare pentru păcatele lui. Şi tocmai în acea clipă intră în Sfânta Sofia Baudolino.

Apăru frumos ca un Saladin, pe un cal acoperit cu valtrapuri, cu o cruce mare roşie pe piept, cu spada scoasă din teacă, urlând „Dumnezeul, Maica Domnului, dar-ar moartea, scârboşi blestemaţi, porcilor şi simoniacilor, aşa vă purtaţi voi cu odoarele Domnului nostru Isus Hristos?” şi dă-i, dă-i, cu latul săbiei în toţi blestemaţii aceia însemnaţi cu sfânta cruce ca şi el, cu deosebirea că el nu era beat, ci aprins de mânie. Ajunsese până la matracuca tolănită pe jilţul patriarhal, se aplecase, o apucase de păr şi o târa acum prin balegile catârilor, strigându-i lucruri groaznice, începând cu mama care-o născuse. Dar în jurul lui, toţi cei pe care credea el că-i pedepseşte erau aşa de beţi sau aşa de porniţi să dezghioace pietre preţioase de pe orice obiect ce le avea montate-n lucrătură, că nici măcar nu-şi dădeau seama ce face.

Făcând însă astfel, ajunse în faţa a doi uriaşi care se pregăteau să-l pună la cazne pe Nicetas, se uită la nenorocitul care implora milă, lăsă pletele curtezanei, care căzu pe jos ca vai de capul ei, şi zise în greaca cea mai curată: „Pe toţi cei doisprezece Crai de la Răsărit, doar nu eşti tu domnul Nicetas, ministrul basileului! Ce pot face pentru tine?”

„Frate întru Hristos, oricine ai fi”, strigase Nicetas, „liberează-mă de barbarii ăştia latini care mă vor mort, salvează-mi trupul şi-ţi vei salva ţie sufletul!” Din acest schimb de chirăituri orientale, cei doi pelerini{23} latini nu înţeleseseră mare lucru şi-i cereau socoteală lui Baudolino care părea de-al lor, exprimându-se în provensală. Şi tot într-o foarte limpede provensală, Baudolino strigase că bărbatul acela era prizonierul contelui Balduin al celor două Flandre, din ordinul căruia tocmai îl căuta şi, din arcana imperii, doi bieţi sergenţi ca ei nu înţeleseseră asta. Cei doi rămaseră uluiţi o clipă, apoi hotărâră că şi-ar pierde timpul luându-se la ceartă, în timp ce puteau căuta alte comori fără bătaie de cap, şi se depărtară către altarul cel mare.

Nicetas nu se plecă să sărute picioarele salvatorului său, pentru că şi-aşa se afla la pământ, dar era prea uluit ca să se comporte cu demnitatea pe care ar fi cerut-o rangul său: „O, bunul meu domn, îţi mulţumesc pentru ajutorul tău, vasăzică nu toţi latinii sunt fiare dezlănţuite şi cu chipul schimonosit de ură. N-au făcut asta nici măcar sarazinii când au recucerit Ierusalimul, când Saladin s-a mulţumit cu puţine monede ca să-i lase în viaţă pe locuitori! Ce ruşine pentru toată creştinătatea, fraţi contra fraţilor lor înarmaţi, pelerini care ar fi trebuit să meargă să recucerească Sfântul Mormânt şi care s-au lăsat opriţi din drum de lăcomie şi de invidie, şi distrug Imperiul Roman! O, Constantinopole, Constantinopole, maică a bisericilor, principesă a religiilor, călăuză a opiniilor perfecte, doică hrănitoare a tuturor ştiinţelor, loc de odihnă al oricărei frumuseţi, iată că ai băut din mâna lui Dumnezeu potirul mâniei şi te-ai aprins de un foc cu mult mai mare decât cel care arse Pentapolea! Ce demoni zavistnici şi nedomoliţi au presurat asupră-ţi neînfrânarea beţivirii lor, ce smintiţi şi respingători Peţitori ţi-au aprins făclia de nuntă? O, maică, altădată înveşmântată în aur şi purpură împărătească, acum pângărită şi istovită şi lipsită de fiii tăi, ca păsările închise într-o colivie, nu găsim calea ca să părăsim cetatea asta care era a noastră, nici vlaga să rămânem în ea, ci răsuciţi în multe greşale, ca nişte stele rătăcitoare ne învârtim!”

„Domnule Nicetas”, zisese Baudolino, „mi s-a spus mie că voi, grecii, vorbiţi prea multe şi de toate, dar nu credeam să fie chiar aşa. Acum pe loc întrebarea e cum să dăm dosul de aici. Eu pot să te pun sănătos şi teafăr în cartierul genovezilor, dar tu trebuie să-mi şopteşti drumul cel mai iute şi mai sigur către Neorion, pentru că astă cruce pe care-o am pe piept mă apără pe mine, dar pe tine nu: aici în jur lumea şi-a pierdut lumina înţelepciunii, dacă mă vor vedea împreună cu un prins grec, vor gândi că preţuieşte el ceva, şi mi-l vor lua.”

„De cunoscut, cunosc eu un drum bun, dar nu-i de-a lungul uliţelor”, zise Nicetas, „şi-ar trebui să te lipseşti de cal...”

„Atunci să-l lăsăm”, zise Baudolino, fără nici o îngrijire, ceea ce-l ului pe Nicetas, care habar n-avea cu ce preţ bun îşi făcuse el rost de bidiviul lui.

Atunci Nicetas se lăsă ajutat să se ridice în picioare, îl luă de mână şi se alătură pe furiş