care se-mprăştiau din pârjolul acela mistuiau casele aflate mai departe, apoi flăcările, ajutate de rafalele de vânt care alimentau iadul acela după cum le venea lor, se-ntorceau să mistuie ceea ce mai înainte cruţaseră, în înalt se ridicau nouri groşi, roşiţi încă pe poale de licăririle focului, dar de altă culoare, nu se ştie dacă din pricina unei înşelări a razelor soarelui sau a alcătuirii mirodeniilor, lemnului sau a altor materii încinse de foc din care se năşteau. Mai mult de atât, după partea din care sufla vântul, din locuri diferite ale oraşului veneau până aici arome de nucşoară, de scorţişoară, de piper şi de şofran, de muştar sau de ghimbir - aşa că, iată, cea mai frumoasă cetate a lumii ardea, e drept, dar ca o căţuie cu arome parfumate.

Baudolino stătea cu spatele la cea de-a treia fereastră şi părea o umbră întunecată, aureolată de dubla albeaţă, cea a zilei şi cea a incendiului. Nicetas îl asculta în parte, iar în parte se ducea cu mintea la cele petrecute în zilele din urmă.

Acum, în sfârşit, în dimineaţa aceea de miercuri, 14 aprilie, a anului de la Hristos 1204 sau şase mii şapte sute doisprezece de la zidirea lumii, aşa cum se obişnuia a se socoti la Bizanţ, de două zile barbarii puseseră stăpânire definitiv pe Constantinopole. Oastea bizantină, aşa de scânteietoare în armuri şi cu scuturi şi coifuri când se afla la paradă, şi garda imperială a mercenarilor englezi şi danezi, înarmaţi cu groaznicele lor securi cu două tăişuri, care vinerea trecută încă mai ţinuseră piept duşmanilor bătându-se cu vrednicie, cedaseră luni, atunci când duşmanii profanaseră până la urmă zidurile. Fusese o victorie aşa de neaşteptată, că înşişi învingătorii se opriseră temători, către seară, aşteptându-se la o răzmeriţă şi, ca să-i ţină la depărtare pe apărători, puseseră foc iarăşi. Însă, în dimineaţa zilei de marţi, tot oraşul îşi dăduse seama că, în timpul nopţii, uzurpatorul Alexie Ducas Murţufles fugise undeva mai înlăuntrul ţării, pe uscat. Cei din oraş, acum orfani şi învinşi, îl blestemaseră pe tâlharul acela de tronuri pe care-l proslăviseră până cu o seară mai înainte, după cum îl linguşiseră şi atunci când îşi sugrumase predecesorul şi, neştiind ce să facă (pidosnici, pidosnici, pidosnici, ce ruşine, se căina Nicetas în faţa acelei ruşinoase predări), se adunaseră într-un cortegiu mare, cu patriarhul şi cu preoţii de orice rang în veşminte rituale, cu călugării care cerşeau milă, gata să se vândă noilor potentaţi aşa cum se vânduseră întotdeauna şi celor vechi, cu crucile şi cu chipurile Domnului nostru Isus Hristos înălţate, cel puţin tot atâta pe cât se-nălţau vaietele şi plânsorile lor, şi ieşiseră în întâmpinarea cuceritorilor, sperând să-i îmblânzească.

Ce nebunie să nădăjduieşti milă de la barbarii aceia, care n-aveau trebuinţă să se predea duşmanul ca ei să facă ceea ce visau de luni de zile, anume să distrugă oraşul cel mai întins, cel mai populat, cel mai bogat, cel mai nobil din lume, şi să-şi împartă între ei ce au jefuit. Uriaşul alai al celor care se văitau se găsea în faţa unor necredincioşi cu sprânceana încruntată, cu sabia încă înroşită de sânge, cu caii scăpărând din copite. Ca şi cum alaiul acesta nici n-ar fi existat, se şi făcuse începutul prădăciunilor.

O, Isuse Hristoase, ce mari au fost atunci strâmtorările şi şovăielile noastre! Dar de ce oare tumultul mării, întunecarea de tot sau numai în parte a soarelui, cercul roşu al lunii, mişcările stelelor nu ne-au prorocit mai dinainte această nenorocire din urmă? Aşa plângea Nicetas, în seara de marţi, purtându-şi paşii înfricoşaţi prin oraşul care fusese capitala ultimilor romani, pe de o parte căutând să se ferească de ordia necredincioşilor, pe de alta găsindu-şi calea astupată de tot alte şi alte vetre de pojar, disperat că nu putea s-o apuce pe calea către casă şi plin de grijă că în vremea asta unii dintre ticăloşii aceia să nu-i fi ameninţat familia.

În sfârşit, mai spre noapte, neîndrăznind să străbată grădinile şi locurile slobode dintre Sfânta Sofia şi Hipodrom, alergase către templu, văzându-i deschise marile portaluri şi fără să-i dea prin gând că furia barbarilor ajunsese să profaneze până şi locul acela.

Dar, de cum intrase înăuntru, se înălbise de groază. Toată lărgimea aceea era presărată cu cadavre, printre care călăreţii duşmani, deşănţaţi şi beţi, îşi jucau caii. Mai încolo, gloata tocmai spărgea, cu lovituri de ghioagă, uşa de argint a amvonului, poleită cu aur pe margini. Amvonul cel minunat fusese legat cu funii pentru a fi smuls de la locu-i şi tras afară de un şir de catâri. O ceată ameţită de vin îmboldea animalele cu sudălmi, dar copitele lunecau pe mozaicul lustruit, cei înarmaţi împungeau mai întâi cu vârful, apoi cu latul săbiilor nefericitele animale care împroşcau de spaimă cu balegile lor peste tot, unele cădeau şi-şi rupeau picioarele, aşa încât locul din jurul amvonului era tot o noroială de sânge şi de balegă.

Cetele acelei avangărzi a lui Antihrist se îndârjeau împotriva altarelor, Nicetas îi văzu cum despicau un tabernacul, apucau potirele, azvârleau pe jos sfântul mir, cu pumnalele scoteau pietrele ce împodobeau cupa şi le ascundeau prin veşminte şi aruncau potirul într-o grămadă, la mijloc, printre lucruri menite să fie topite. Dar câte unii mai întâi, râzând fără ruşine, luau din şaua calului lor câte o ploscă plină cu vin, turnau vinul în vasul cel sfânt şi apoi beau, maimuţărind gesturile vreunui preot de slujbă. Ba, şi mai rău, pe altarul cel mare, acum despodobit, o prostituată descinsă, ameţită de vreo băutură, dansa cu picioarele desculţe pe masa împărtăşaniei, făcând în batjocura sfintelor rituri, pe când bărbaţii o încurajau să-şi scoată şi ultimele veşminte; aceasta, despuiată încetul cu încetul, prinsese să dănţuie în faţa altarului vechiul şi deşuchiatul dans al măscăricilor şi în cele din urmă se aruncase, sughiţând obosită, pe jilţul patriarhului.

Plângând din pricina celor văzute, Nicetas se repezise către fundul templului, unde se înălţa Coloana pe care poporul o numeşte Cea care Asudă şi care, într-adevăr, când o atingeai,