l-am scris - aveam, cred, paisprezece ani şi încă mai eram o făptură a pădurii - l-am purtat cu mine ca pe o amuletă. După aceea am mai umplut eu multe alte pergamente, iar uneori zi de zi. Mi se părea că exist doar pentru că seara puteam povesti ce mi se întâmplase de dimineaţă. Pe urmă îmi ajungeau doar nişte condici lunare, câteva rânduri, acolo, ca să-mi aduc aminte faptele principale. Iar când aveam să fiu înaintat în vârstă, îmi ziceam eu - aşa cum s-ar zice că sunt acuma - pornind de la aceste însemnări aveam să aştern în scris Gesta Baudolini. Aşa că în cursul călătoriilor mele îmi purtam cu mine istoria vieţii mele. Dar în fuga din locul unde domnea Preotul Ioan...”

„Preotul Ioan? N-am auzit niciodată de el.”

„Am să-ţi spun eu de el, poate chiar prea multe. Însă, cum îţi spuneam: fugind, mi-am pierdut însemnările acelea. A fost ca şi cum mi-aş fi pierdut viaţa.”

„O să-mi povesteşti mie ceea ce-ţi aminteşti. Până la mine ajung frânturi de fapte, zdrenţe de întâmplări, iar eu scot din ele o povestire, împletită într-un plan providenţial. Tu, salvându-mă, mi-ai dăruit puţinul viitor ce-mi rămâne, iar eu te voi răsplăti dându-ţi înapoi trecutul pe care l-ai pierdut.”

„Dar poate că povestea mea-i fără sens...”

„Nu există poveşti fără sens. Iar eu sunt unul dintre acei oameni care ştiu să-l găsească până şi acolo unde ceilalţi nu-l văd. După aceea, povestea devine cartea celor trăitori, ca o trâmbiţă care sună şi face să se scoale din mormânt cei care erau pulbere de veacuri... Numai că se cere timp, trebuie privite de aproape faptele, legate între ele, descoperite legăturile, chiar şi cele ce se văd mai puţin. Dar nici n-avem altceva de făcut, iar genovezii tăi zic că va trebui să aşteptăm până ce furia câinilor ălora o să se potolească.”

Nicetas Choniates, acum orator de Curte, judecător suprem al imperiului, jude al Vălului, logofăt de taină sau - cum s-ar fi spus printre latini - cancelar al basileului de la Bizanţ, cum şi istoric al multor Comneni şi al celor din familia Anghelilor, se uita cu interes la bărbatul care-i sta în faţă. Baudolino îi spusese că se mai întâlniseră la Gallipoli, pe vremea împăratului Frederic, însă, dacă era acolo şi Baudolino, se afla amestecat printre atâţia guvernanţi, pe când Nicetas, care ducea tratative în numele împăratului, era cu mult mai la vedere. Oare minţea? În orice caz, era cel care-l smulsese furiei invadatorilor, îl adusese la loc sigur, îl unise din nou cu familia sa, iar acum îi făgăduia să-l scoată afară din Constantinopole...

Nicetas se uita cu luare-aminte la salvatorul său. Acum părea mai degrabă un sarazin decât un creştin. Un chip ars de soare, o cicatrice gălbuie care-i străbătea tot obrazul, o cunună de păr încă roşcat, care aducea a coamă de leu. Nicetas avea să se minuneze mai târziu, aflând că omul acela avea peste şaizeci de ani. Mâinile îi erau mari, când şi le ţinea adunate în poală, li se vedeau de îndată oasele noduroase. Mâini de ţăran, făcute mai curând pentru hârleţ decât pentru sabie.

Şi totuşi vorbea greceşte înlesnit, fără să împroaşte la fiece vorbă cum fac de obicei străinii, iar Nicetas îl auzise chiar adineauri adresându-se unor năvălitori într-o limbă hirsută a acestora, care suna grabnic şi uscat, ca unul care ştia s-o întrebuinţeze şi pentru insultă. Pe de altă parte, îi spusese cu o seară înainte că el avea un dar: i-ajungea s-audă doi inşi care grăiau într-o limbă oarecare, iar după puţin timp era în stare să vorbească la fel ca ei. Un dar greu de găsit, care, credea Nicetas, fusese îngăduit doar apostolilor.

Traiul la Curte, şi nu la o curte oarecare, îl învăţase pe Nicetas să-i preţuiască pe oameni cu o calmă lipsă de încredere. Ceea ce te izbea la Baudolino era că, orice lucru ar fi spus, îşi privea interlocutorul pieziş printre gene, ca şi cum îl avertiza să nu-l ia în serios. Un neajuns de iertat orişicui, însă mai puţin cuiva de la care te aştepţi la o mărturie dreaptă, de pus în Istorii. Dar, pe de altă parte, Nicetas era curios din fire. Îi plăcea să-i audă pe alţii povestind, şi nu doar lucruri pe care el nu le cunoştea. Chiar şi lucrurile pe care le văzuse cu propriii săi ochi, atunci când cineva i le spunea din nou, i se părea că le priveşte din alt punct de vedere, ca şi cum s-ar fi aflat pe vârful unuia dintre munţii de prin icoane şi ar fi văzut pietrele cum le vedeau apostolii pe munte, şi nu precum credinciosul din vale. Apoi, îi plăcea să pună întrebări latinilor, atât de diferiţi de greci, începând cu limbile acelea ale lor foarte noi, una mai deosebită decât alta.

 

Nicetas şi Baudolino şedeau faţă-n faţă, în încăperea unui turnuleţ, cu ferestre în două canaturi ce se deschideau pe trei laturi. Una arăta Cornul de Aur şi malul opus al Perei, cu turnul de la Galata, care se ivea dintre şirurile lui de mahalale şi cocioabe; pe cealaltă se vedea canalul portului dând spre Braţul Sfântului Gheorghe; şi, în fine, cea de-a treia privea spre apus, iar de acolo ar fi trebuit să se vadă tot Constantinopolul. Însă, în dimineaţa aceea, culoarea crudă a cerului era astupată de fumul gros al palatelor şi al bazilicilor mistuite de foc.

Era al treilea incendiu care lovea oraşul în ultimele nouă luni: primul distrusese magazii şi provizii de curte, de la Blacherne până la Zidurile lui Constantin, al doilea toate depozitele de vechituri ale veneţienilor, amalfitanilor, pisanilor şi evreilor, de la Perama şi până aproape de coastă, cruţând doar cartierul acela de genovezi, de pe lângă poalele Acropolei, iar al treilea îşi arăta acum văpăile pretutindeni.

În jos era un adevărat râu de flăcări, cădeau la pământ portice, ruinând palatele, se frângeau coloanele, globuri aprinse de foc