— Aha, spune fata.

— N-am avut nevoie până acum. Am avut altele de făcut, pricepi dumneata? Nu sun pe nimeni în afară de Kent și pe el îl sun de pe telefonul de acasă, ca oamenii civilizați!

— Păi și când ieșiți în oraș? întreabă instinctiv fata, cum întrebi când nu știi cum arăta lumea înainte ca oricine să poată suna pe oricine la orice oră din zi și din noapte.

Britt-Marie trage calmă aer în piept înainte să răspundă:

— Drăguță, eu când ies în oraș, ies cu Kent.

•

Se prea poate ca Britt-Marie să vrea să mai spună ceva, dar chiar atunci vede șobolanul alergând peste băltoacele înghețate ale parcării. E mare cât un ghiveci obișnuit. Mai târziu, Britt-Marie își va aminti că avusese de gând să țipe în gura mare. Dar, din păcate, nu apucă să zică nici pâs, căci vede negru în fața ochilor și se prăbușește, pierzându-și cunoștința.

•

Da, primul contact al lui Britt-Marie cu fotbalul este o minge care o pocnește zdravăn în cap.

Britt-Marie se trezește pe o podea. Cineva se apleacă deasupra ei și spune ceva, dar primul gând care îi dă prin minte lui Britt-Marie este dacă nu cumva podeaua e murdară. Apoi își zice că pesemne a murit. Că lucrurile astea se întâmplă așa, pe nepusă masă – oamenii se împiedică și mor. Ar fi cumplit! Să moară pe o podea murdară, auzi! Ce-o să zică lumea?

— Hei! Ești, cum se zice…? Decedată? întreabă Cineva.

Dar Britt-Marie e ocupată să se gândească la podea.

Acasă la Britt-Marie podelele sunt întotdeauna proaspăt spălate – în caz că moare pe nepusă masă, nu fiindcă i-ar plăcea să frece podele. Kent și copiii n-au înțeles niciodată diferența. Britt-Marie a încercat să-i explice lui Kent odată. I-a dat drept exemplu teatrul, pentru că teatrul chiar îi place, dar podelele proaspăt spălate n-au cum să-ți placă în același fel.

Kent a zis doar: „Da, da, bine!” și, în anul acela, i-a cumpărat lui Britt-Marie de Crăciun o mașină cu aburi pentru curățat podelele. „Ca să-ți fie mai ușor!” a zis el mulțumit, de parcă asta și-ar fi dorit Britt-Marie. De-atunci Britt-Marie n-a mai încercat niciodată să-i explice cum gândește ea. Britt-Marie nu vrea ca totul să fie mai ușor, ci vrea ceva care contează.

Ar fi contat să-i cumpere bilete de teatru, de pildă.

— Alo, tanti? Ești… știi… moartă? repetă Cineva și fluieră scurt.

Lui Britt-Marie nu-i place fluieratul. În plus, o doare capul. Podeaua miroase a pizza. Ar fi cumplit să moară cu o migrenă și mirosind a pizza. Lui Kent îi place mult pizza, dar scapă mereu sos pe podea. Odată, acum vreo cincisprezece ani, Britt-Marie s-a gândit să recurgă la o metodă pur teroristă și să nu mai frece podelele preț de-o săptămână întreagă, ca să vadă Kent și copiii cât de rău se murdărește. Doar că lor nu le-a păsat deloc, iar lui Britt-Marie i-a păsat atât de mult, încât experimentul a ținut-o doar o zi și jumătate. Cu cât îți pasă mai puțin pe lumea asta, cu atât ai mai mult de câștigat, a constatat Britt-Marie. La fel ca în povestea cu Meșterul croitor, pe care le-o citea copiilor pe vremea când încă le plăcea să-i audă vocea. Un om lasă la croitor o bucată de stofă, ca să-i facă o haină. Croitorul îi zice: „N-ajunge de-o haină, doar de-o pereche de pantaloni. Vino sâmbătă!” Când se întoarce bărbatul, croitorul îi spune: „N-a ajuns de pantaloni, ajunge de-o vestă. Vino sâmbătă!” Data următoare îi zice: „Ajunge doar de-o pereche de mănuși. Vino sâmbătă!” Când se întoarce iar omul, croitorul ridică din umeri și spune: „N-a ajuns nici de mănuși”. „Dar pentru ce a ajuns atunci?” întreabă nedumerit omul, la care croitorul răspunde: „N-a mai ajuns pentru nimic!” Britt-Marie simte că e mult adevăr în povestea asta.

— Alo, tanti! Ești… cum se zice? Conștientă? întreabă Cineva aplecat deasupra ei, cu crescândă neliniște.

Britt-Marie simte și mai tare mirosul de pizza.

Nu, nu-i place deloc pizza, deoarece Kent mirosea foarte des a pizza când venea târziu acasă de la întâlnirile cu Germania. Britt-Marie își amintește toate mirosurile lui. Mai ales pe cel din camera de spital. Rezerva era plină cu buchete de flori, că așa e cutuma, se pare, să primești flori când ai un atac de cord, dar Britt-Marie își amintește doar mirosul de parfum și pizza al cămășii lui de pe noptieră.

Kent dormea, sforăia ușor. Britt-Marie l-a luat de mână, pentru ultima dată, fără să-l trezească. Apoi a împăturit cămașa și a pus-o în geantă. Când a ajuns acasă, a curățat gulerul cu bicarbonat și oțet, a spălat cămașa în două ape și a pus-o pe un umeraș la uscat. Apoi a șters geamurile cu Faxin și a împrospătat salteaua cu bicarbonat de sodiu. A adus în casă ghivecele de pe balcon, și-a făcut valizele, și-a deschis telefonul mobil pentru prima oară în viață. S-a gândit că poate sună copiii să o întrebe cum se simte Kent. N-au sunat. I-au trimis câte un sms fiecare.

O vreme, imediat după adolescență, încă mai promiteau să vină să-i viziteze de Crăciun. Apoi au început să găsească motive să nu vină. După vreun an, au încetat și să mai spună că au alte planuri. În cele din urmă nu s-au mai prefăcut deloc că au de gând să vină. Și așa a rămas. N-a mai ajuns pentru nimic.

Lui Britt-Marie i-a plăcut întotdeauna teatrul, pentru că îi place că actorii sunt aplaudați la final, după ce s-au prefăcut.

Infarctul lui Kent și vocea tânără și frumoasă de la telefon i-au răpit lui Britt-Marie șansa de a continua să facă asta. Să se prefacă. Nu poți să te prefaci că ea nu există când te sună la telefon. Așa că Britt-Marie a plecat din camera de spital cu o cămașă care mirosea a parfum și o inimă frântă.

Dar pentru asta nu-ți dă nimeni buchete de flori și aplauze.

•

— Rahat! Deci EȘTI moartă? întreabă Cineva pierzându-și răbdarea.