class="p5">Britt-Marie consideră că este neînchipuit de obraznic să fii întrerupt în timp ce mori. Mai ales cu un asemenea limbaj îngrozitor. Există, de bună seamă, sinonime bune pentru „rahat”, dacă chiar e musai să exprimi un asemenea sentiment. Ridică privirea. Se uită la Cineva, care se apleacă asupra ei.

— Unde sunt? întreabă Britt-Marie amețită.

— Heeei, salut! La dispensar! răspunde Cineva cu însuflețire.

— Miroase a pizza, spune Britt-Marie.

— Da, știi, și dispensar, și pizzerie! încuviințează Cineva.

— Vai de mine, dar nu e igienic! spune Britt-Marie.

Cineva ridică din umeri.

— Mai întâi pizzerie. Apoi, știi, dispensar închis. Criză financiară, rahat! Na, facem și noi ce putem. Da’ nicio grijă! Am prim ajutor!

Cineva, care pare a fi femeie, îi arată jovială o cutie de plastic, cu o cruce roșie și textul „Trusă de prim ajutor” pe capac.

Apoi agită o sticlă care duhnește.

— Și aici, știi, al doilea ajutor! Vrei?

— Pardon? geme Britt-Marie, cu mâna pe cucuiul dureros de pe frunte.

Cineva, care la o privire mai atentă, se dovedește că stă așezată, încearcă să-i ofere un pahar.

— Închis și magazin de alcool. Și, na, facem și noi ce putem. Ia! Votcă din Estonia sau ceva rahat. Litere ciudate rău, știi? Poate nu votcă. Eh, rahat, arde un pic la limbă, da trece. Face bine la… cum se zice? Herpes!

Britt-Marie refuză, clătinând cu greu din capul care o doare. Dă cu ochii de niște pete roșii pe sacou.

— Sângerez? izbucnește ea, ridicându-se speriată în capul oaselor.

Ar fi neînchipuit de enervant să lase pete de sânge pe podeaua lui Cineva, fie ea curată sau nu.

— Nu, nu! Nicio grijă! Poate cucui de la șut. Asta sos de roșii, știi? strigă Cineva veselă, încercând să șteargă sacoul lui Britt-Marie cu un prosop de bucătărie.

Abia atunci Britt-Marie bagă de seamă că Cineva e, de fapt, într-un scaun cu rotile. Și că pare chiar amețită de băutură. Observațiile lui Britt-Marie se bazează pe faptul că Cineva miroase a votcă și nu nimerește sacoul cu șervetul, atâta tot. Că Britt-Marie n-are prejudecăți, nu.

— Așteptam să nu mai ești decedată. M-a luat foame, știi, am mâncat prânz, rânjește Cineva și întinde mâna spre o pizza pe jumătate mâncată, așezată pe un taburet.

— Prânzul? La ora asta? mormăie Britt-Marie, văzând că nu era nici măcar ora unsprezece.

— Foame? E pizza! îi oferă Cineva.

Abia atunci Britt-Marie își dă seama.

— Cum adică cucui de la șut? Mi-a tras cineva un ȘUT? izbucnește ea, pipăindu-și fruntea ca și cum ar căuta o gaură.

— Da, da. Șut cu minge. În cap, știi? încuviințează Cineva și varsă, din greșeală, votcă pe pizza.

Britt-Marie arată de parcă ar prefera să fi fost împușcată în cap, că pistoalele i se par mai puțin murdare decât mingile de fotbal.

Cineva, care pare să aibă în jur de patruzeci de ani, o ajută pe Britt-Marie să se ridice, împreună cu o fată, care tocmai a apărut de undeva. Pare să fie în primii ani ai adolescenței. Cineva are cea mai proastă tunsoare pe care Britt-Marie a văzut-o în viața ei – ca și cum s-a pieptănat cu un animal speriat. Frizura fetei e ceva mai decentă, dar blugii îi sunt rupți de-a lungul coapselor. Că așa e modern acum, firește.

Cineva râde mânzește.

— Plozi, na! Fotbalu’ dracu’! Nu te supăra, șut nu era pentru tine!

Britt-Marie își pipăie cucuiul.

— Sunt murdară pe față? întreabă ea, neliniștită și acuzatoare în același timp.

Cineva dă din cap că nu și își întoarce scaunul cu rotile spre pizza. Privirea lui Britt-Marie se oprește rușinată pe doi bărbați cu barbă și șepci, așezați la o masă într-un colț, pe care sunt căni de cafea și ziare. I se pare abominabil gândul că a zăcut leșinată pe podea în fața unora care își luau cafeaua de după-amiază. Dar niciunul dintre bărbați nu se uită la ea.

— Leșinată un pic, spune Cineva voioasă, rostind mai apăsat „un pic” și nu „leșinată”, rulându-și scaunul pe lângă Britt-Marie, cu bucăți de pizza aflate undeva între gură și pulover.

Britt-Marie scoate o oglinjoară din poșetă și își freacă iar cucuiul. I se pare de-a dreptul enervant că a leșinat, dar nici pe departe tot atât de enervant cât i se pare să leșine murdară pe față. Dacă murea? Ce-ar fi zis lumea? Nitam-nisam, fix când își luau cafeaua, să le crape cineva înaintea ochilor.

— De unde știi că n-au șutat spre mine? întreabă Britt-Marie, doar puțin critică.

Cineva își aruncă brațele în aer.

— Nimerit! Niciodată nu nimeresc ținta! Plozi varză la fotbal!

— Ha! spune Britt-Marie.

— Nu suntem chiar așa de varză… mormăie jignită adolescenta de lângă ele.

Britt-Marie vede că fata ține o minge de fotbal în mâini. Așa cum ții o minge de fotbal când încerci să te abții s-o bați încontinuu.

Cineva face un gest încurajator spre fată.

— Vega se cheamă. Lucrează aici! i-o prezintă ea lui Britt-Marie.

— N-ar trebui să fii la școală? întreabă Britt-Marie, fără să-și ia ochii de pe minge.

— N-ar trebui să fii la serviciu? i-o întoarce Vega, ținând mingea cum ții de mână pe cineva de care ești îndrăgostit.

Britt-Marie își strânge mai bine baierele genții.

— Dacă vrei să știi acolo mă și duceam când m-ați pocnit în cap cu mingea. Sunt noua administratoare a bazei de agrement, eu sunt, da. Azi e prima mea zi la slujbă.

Vega rămâne cu gura căscată. Ca și cum asta schimbă cumva situația cu totul. Nu mai zice nimic.

— Administratoare? Stai, tanti! Am… cum se zice? Recomandată! Scrisoare pentru tine! Cu cheie! strigă Cineva.

— Mi s-a spus că găsesc cheile la oficiul poștal, o corectează Britt-Marie binevoitoare.

— Aici e! Că închis și poșta, știi… bălmăjește Cineva, bălăngănindu-se în scaunul cu rotile, în spatele tejghelei, cu sticla de votcă încă în mână.

Preț de câteva clipe se lasă tăcerea. Apoi ușa se deschide cu un clinchet vesel al clopoțelului atârnat la intrare și o pereche de cizme murdare pășesc pe podeaua murdară. Din spatele tejghelei, Cineva strigă:

— Salut, Karl! Stai, am pachet!

Britt-Marie se întoarce și o lovitură în umăr