aproape o trântește la pământ. Ridică privirea. De sub un cozoroc incredibil de murdar, o barbă deasă se uită la ea.

— Vezi pe unde mergi! mârâie ceva între șapcă și barbă. Britt-Marie, care nu se mișcase un milimetru, rămâne perplexă. Își strânge mai bine baierele genții și exclamă:

— Ha!

— Tu ai intrat în ea! șuieră brusc Vega, din spatele lui Britt-Marie.

Lui Britt-Marie nu-i place asta deloc. O derutează să i se ia apărarea. Așa se întâmplă când nu ești obișnuit să țină cineva cu tine.

Cineva apare cu un pachet în brațe. Karl se uită iritat la Vega și dușmănos la Britt-Marie. Apoi dă din cap posac spre cei doi bărbați de la masa din colț. Cei doi îl salută și ei, încă și mai posaci. Clopoțelul de deasupra ușii clincăne vesel când Karl trântește ușa în urma lui. Că doar ce să înțeleagă o ușă!

Cineva o bate prietenește pe Britt-Marie pe umăr.

— Karl… dă-l naibii! Are… cum se zice? Lămâie în cur, știi?

Britt-Marie nu prea pare să știe. Nu că ar conta pentru Cineva.

— Supărat pe viață, pe Univers, pe tot, știi? Ăștia… știi, nu le place lume de la oraș mare, zice Cineva, arătând spre bărbații de la masa din colț când zice „ăștia”.

Bărbații continuă să-și citească ziarele și să-și bea cafeaua ca și cum niciuna dintre femei n-ar fi fost acolo.

— De unde știe că sunt din vreun oraș mare? întreabă Britt-Marie.

Cineva își dă ochii peste cap amuzată. Britt-Marie nu știe cum să interpreteze asta, așa că își face de lucru evaluând pata de sos de pe sacou. Ar fi preferat să fie sânge, pentru că sângele se scoate ușor cu bicarbonat. Cu sosul de pizza zău dacă știe cum o să facă.

— Haide, arăt bază de agrement, da? strigă Cineva și își împinge scaunul cu rotile spre ușă.

Britt-Marie se uită spre capătul opus al încăperii, dincolo de pizzerie-dispensar-oficiu poștal. E plin cu rafturi și mâncare. Ca și cum ar fi un magazin alimentar.

— E cumva și magazin alimentar? întreabă ea.

— Închis și magazin alimentar, și-atunci… na, facem și noi ce putem! strigă Cineva.

Lui Britt-Marie nu i se pare deloc igienic. Își amintește însă de geamurile murdare ale clădirii bazei de agrement.

— Dacă nu deranjez, vindeți cumva și Faxin? întreabă ea.

— Nu, răspunde Cineva, nepărând să știe ce e aia Faxin.

Britt-Marie zâmbește răbdătoare.

— E o soluție de curățat geamurile, pricepi dumneata?

Britt-Marie n-a folosit niciodată altă marcă decât Faxin. Când era copil, a văzut o reclamă în ziarul tatălui ei – o femeie uitându-se printr-o fereastră curată, iar dedesubt textul: „Faxin te ajută să vezi lumea!” Lui Britt-Marie i-a plăcut mult imaginea. De-o viață își curăță zilnic geamurile cu Faxin și n-a avut niciodată probleme să vadă lumea. Problema a fost că lumea n-a văzut-o niciodată pe Britt-Marie.

— Știu, da’ Faxin nu mai e, știi? spune Cineva.

— Ce vrei să spui? întreabă Britt-Marie, doar un pic acuzator.

Cineva ridică din umeri.

— Faxin nu mai e în… cum se zice? Sortiment la producător! Neprofitabil, știi?

Britt-Marie face ochii câte cepele și exclamă:

— Ce vrei să spui?

— Sortiment… știi? repetă Cineva.

Șocată, Britt-Marie amuțește.

— Pot să facă asta? reușește ea să îngaime într-un târziu.

— Neprofitabil! răspunde Cineva.

Ca și cum ăsta ar fi un răspuns!

— Dar nu pot să-l scoată pur și simplu, nu? izbucnește Britt-Marie indignată.

Cineva ridică din umeri.

— Eh, Faxin dă naibii! Altă marcă am! Vrei?

— Îmi trebuie Faxin! răspunde Britt-Marie, profund insultată și doar de simpla sugestie că ar putea schimba marca.

— Ceva rusesc, porcărie bună, uite, acol… începe Cineva, făcându-i semn Vegăi să dea o fugă până la raft și să aducă.

— Nu! o întrerupe Britt-Marie.

Se îndreaptă spre ușă și spune printre dinți:

— Lasă, dau cu bicarbonat!

•

Nu poți să schimbi cu una, cu două, felul lui Britt-Marie de a privi lumea.

6.

Britt-Marie se împiedică de prag. E ca și cum nu doar oamenii din Borg încearcă să o alunge, ci și clădirile. Se oprește o clipă pe rampa pentru scaunul cu rotile, care duce până la ușa pizzeriei. Își strânge degetele de la picioare ca într-un mic pumn, ca să înăbușe durerea. Pe șosea, un tractor trece într-un sens, un camion în celălalt. Apoi drumul rămâne pustiu. Britt-Marie n-a fost niciodată într-un loc atât de mic, doar a trecut prin ele cu Kent, cu mașina. Kent disprețuia locurile astea: „Lua-le-ar dracu’ de tabere de ajutor social! Din cauza lor plătim cele mai mari impozite din lume! N-ar trebui să le zică sate, ci state! State de plată!” izbucnea el de fiecare dată, apoi râdea încântat de propria-i glumă, de parcă era prima dată când o spunea. Iar dacă Britt-Marie nu râdea și ea imediat, o înghiontea cu cotul și zicea: „State de plată, ăăă, te-ai prins?” De parcă asta ar fi fost problema.

Britt-Marie își recapătă echilibrul, își strânge mai bine baierele genții, coboară de pe rampă și se îndreaptă spre mașină. Merge repede, ca hăituită din urmă. Cineva își rulează scaunul după Britt-Marie, de parcă ar urmări-o. Vega ia mingea de fotbal și fuge spre un grup de copii, toți cu blugii sfâșiați pe coapse. După câțiva pași însă se oprește, se uită la Britt-Marie și mormăie:

— Scuze că ți-am dat cu mingea în cap. N-am șutat spre tine.

Apoi se răstește bosumflată la Cineva:

— Da’ AM FI PUTUT nimeri dacă trăgeam spre ea!

Se întoarce și șutează mingea pe lângă băieți, spre scândurile unui gard, aflat între baza de agrement și pizzerie. Unul dintre băieți o preia și șutează din nou în gard. Abia atunci Britt-Marie își dă seama ce era cu bufniturile de mai devreme. Un alt băiat șutează și el spre gard, dar mingea zboară cumva înapoi spre Britt-Marie, ceea ce, dacă e să iei în considerare unghiul din care a tras, e o performanță remarcabilă în „cum să eșuezi cu succes”.

Mingea se rostogolește încet spre Britt-Marie. Copiii așteaptă să le-o trimită înapoi. Britt-Marie se ferește din calea ei, de parcă mingea încearcă să o scuipe. Mingea