intre apusul de soare şi venirea întunericului deplin, amurg şi sinonimul său asfinţit, au încifrat în structura lor un mitologem: amurg o înrudit cu Murg, Murga, Murgilă, personaje mitologice conotând întunericul, închipuite de popor în forma unui cal, bou sau taur; de aici expresia: „a intrat Murgă-n sat” – s-a lăsat seara. Sinonimul asfinţit e tot un străvechi mitologem având şi coloratură creştină: a + sfânt=„in direcţia unde merg sau unde se află sufletele sfinţilor” (morţilor). Aproape în toate mitologiile şi în toate religiile lumii, apusul se asociază cu tărâmul morţii. Oră de cumpănă intre zi şi noapte, amurgul zilei simbolizează sfârşitul, dar şi începutul unui nou ciclu. De aceea, la multe popoare ale vechii Europe, asfinţitul soarelui marca începutul unei noi zile, iar sistemul acesta de măsurare a timpului calendaristic e uzitat în biserică până în zilele noastrE. În mentalitatea tradiţională, venirea serii este începutul unui timp „impur”, prielnic începerii activităţii dăunătoare a spiritelor malefice, precum Marţi-seara sau Marţoalea, Joimă-riţa, De-cu-seară, vidmele, strigoii şi meroii de tot felul. De aceea, ţăranul român se grăbea să termine muncile câmpului şi să ajungă acasă până la lăsarea serii, iar ciobanii de la stâne trebuiau să înceapă cântatul din buciume pentru a feri turmele de spirite malefice. Ţăranii obişnuiau să servească cina până la lăsatul întunericului, de teamă ca la masa lor să nu poftească oaspeţii nedoriţi din lumea răului. Excepţia o făceau numai mesele rituale de sărbători, când sosirea sufletelor strămoşilor era aşteptată şi dorită. De această oră a începutului vizitelor sufletelor din lumea de dincolo e legată şi interdicţia de a mătura sau de a scoate gunoiul din casă, mai ales în ajunul unor sărbători asociate cinstirii cultului strămoşilor: „Gunoiul nu e bine să-1 dai afară din casă după apusul soarelui, căci produce pagube” (A. Go-rovei, Credinţi, 107). O dată cu lăsatul întunericului se puteau începe vrăjile, timpul lor culminând cu miezul nopţii. Dimineaţa, până Ia răsăritul soarelui, era în general rezervată magiei albe, desfacerilor de tot feluL. În multe sate tradiţionale româneşti, chiar şi în zilele când nu se ţinea slujba de vecernie, se obişnuia să se tragă clopotele de la biserică sau să se bată toaca în scopuri apo-tropaice.

  ANTANASIILE:' Această denumire poartă în popor intervalul de trei zile din mijlocul lunii ianuarie. Zilele de 16, 17 şi 18 ianuarie denumite în unele părţi aie ţării şi Antanasii, iar în Banat şi Cercovii (Circovii/de iarnă), marchează, după credinţele populare, mijlocul iernii. Orice perioadă de cumpănă a timpului, în gândirea mitologică, e un hotar, un moment critic al echilibrului precar, în care forţele malefice caută să strice ordinea cosmică. Ţăranii români credeau că aceste zile „sunt rele de boale mari şi ameţeli de cap şi de dat de rău al copiilor” <S. FI. Marian, Sărbătorile, II, 168). Ele se mai ţineau şi pentru lupi, ca aceştia să nu mănânce turmelE. În Banat, mai există credinţa că Cer-covii de iarnă (16, 17 şi 18 ianuarie), sunt trei zile rele de fulgere, trăsnete şi vifore, din care cauză se şi numesc zilele acestea şi fulgerătoarele„ (idem, 174). Pentru a preîntâmpina toate aceste pericole venind dinspre partea lupilor reali sau mitici, precum şi de bolile trimise de spiritele rele sau de posibile necazuri venite din cer („fulgere, trăsnete şi vifore„), se recurgea la un remediu magic cu eficienţă universală – nelucrarea. Ea era indicată mai ales pentru ziua de 16 ianuarie, când, în afară de ziua Sfântului Anton, biserica mai serba şi Lanţurile Sfântului Petru – patronul lupilor. „Lui Sân-Petru ii este încredinţată mai cu dinadinsul ocrotirea vitelor. Fără voia lui un lup n-ar putea să mănânce nici o singură oiţă. De aici şi credinţa românilor de pretutinde-nea că cine nu ţine ziua lui, lupii ii mănâncă vitele. Ba nu numai atât, cine lucrează în ziua aceasta, cine n-o serbează, aceluia nu numai că lupii ii sfârtecă şi mănâncă ivitele, nu numai că e prigonit şi asuprit de duşmani, ci peste întreg anul are durere de cap, orbalţ, amorţituri şi junghiuri„ (ibidem, 173). Desigur, se recomandă ca oamenii să nu facă mai ales acele lucrări care au un simbolism cosmic şi pot afecta ordinea universului, deranjând spiritele strămoşilor mitici ce patronează şi veghează această ordine: bărbaţii n-au voie să taie lemne în pădure, femeile – să toarcă, să ţeasă şi să coasă. Rămân totuşi neclare câteva aspecte legate de această sărbătoare. Prima dintre ele se referă la denumirea ei. Atanasiile (Antanasiile) ar fi, după B. P. Haşdeu, un compus din Anton (sărbătorit în 16 ianuarie) şi Tănase (SI Atanasie cel Mare, celebrat în 17 ianuarie); amalgamarea celor două nume s-a produs după procedeul popular întâlnit şi în cazul lui Cosmadin (Cosma + Damian) sau Todorusale (Toader+Rusalii). Cât priveşte rolul patologic al Antana-siilor, mai ales pentru ameţeli şi boli de copii, Haşdeu crede că avem aici o influenţă occidentală, unde pojarul se numeşte „focul Sfântului Anton„ (feu Saint-Antoine, engl. Anthony's fire), „iar credinţa românilor despre Antanasii, ca zile rele de boale mari şi ameţeli mari de cap şi de dat de rău al copiilor, fiind originară din apusul medieval, datează din epoca Cruciadelor” (Etym. Mag., 1225- 1227).

  Trebuie să remarcăm insă că orice influenţă străină este, de obicei, acceptată, preluată şi menţinută în popor numai dacă există şi o motivare internă, legată de credinţele şi de realităţile autohtone. Complexul mitologic al Atanasiilor şi Circovilor (in Banat) reprezintă un nod de inducţii de ordin mitologie şi de cauzalităţi etno-cuilturale. Semanticii „miezului de iarnă” i se adaugă aici şi faptul că, după observaţia poporului, în aceste zile se întâmplă o încălzire bruscă a vremii, care înlesnea apariţia gripelor şi epidemiilor de pojar. Or, pojarul, aşa cum o spune şi etimologia acestui cuvânt, ca şi toate bolile cu febră mare, erau asociate cu focul, de unde şi denumirea de fulgerătoare a zilelor respective în Banat. La aceasta se mai adaugă şi credinţa meteorologică a poporului că ar exista un fel de simetrie intre aceleaşi zile aparţinând diferitelor anotimpuri. Dacă în ziua lui SL Petru de iarnă (16 ianuarie) vine „focul trupului”, atunci, neapărat, în