ziua lui Sf. Petru de vară (29 iunie) e de aşteptat o altă dezlănţuire a stihiei pirice – a fulgerelor. „in aceste zile (16, 17 şi 18 ianuarie) sunt circovii de iarnă, numite „fulgerătoarele„ care sunt trei zile rele de fulgere, trăsnete şi vifore, numite şi zilele trăsnetelor. Poporul crede că aceste zile sunt cele mai primejdioase şi le ţine cu mare credinţă, ferindu-se de a lucra. Căci de va lucra, în vara viitoare il vor atinge fulgerele şi trăsnetele lui Sf. Ilie (M. Olinescu, 379). Cât priveşte denumirea bănăţeană a sărbătorii, Cercovii (Circovii) de iarnă, S. FI. Marian credea că ea vine de la slavicul. Crbkovenz” (bisericesc) {op. Cit., 174). Toate credinţele şi obiceiurile legate de aceste zile nu au nimic bisericesc şi nu sunt legate în nici un chip de vieţile sfinţilor, mari părinţi ai bisericii creştine: Sf. Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei, Sf. Antonie, întemeietorul vieţii călugăreşti (252- 356) şi Chirii, episcop în acelaşi important centru al creştinismului (m. 444). Atributele demonice pe care le capătă în popor se datorează numai mitologiei precreştine. Astfel, Sfântului Chirii în popor i se spunea Chirică, Cirică sau CiuricĂ. În legătură cu zilele acestea, în Bucovina există zicala: „De Chirică/Nu mi-i frică, /De Ţânaşa/Nici nu-mi pasă, /De Nechita/Nici atâta”. Simion Flo-rea Marian, citând zicerea populară, recunoaşte: „in ce fel de legătură stau versurile acestea cu sfinţii Ţânaşa şi Chirică până acum nu mi-i cunoscut” (op. Cit., 175). Un posibil răspuns la această nedumerire fi putem totuşi avansa. Versurile au un conţinut antifrastic: cel ce zice aşa în plin miez de iarnă, înseamnă că doar se grozăveşte, „face pe nebunul”; în realitate, nu-i poate sfida pe cei de care depinde supravieţuirea în sezonul greu de iarnă.

  ANTICRISTUL: în doctrina creştină este duşmanul lui Dumnezeu, el ar urma să apară la sfârşitul veacurilor. Este menţionat în Epistolele soborniceşti ale lui Ioan: „Anticrist care tăgăduieşte pe Tatăl şi Fiul* (Ep. I, 2, 22). După Sf. Pavel, el urmează să fie distrus în lupta finală: „Domnul Isus il va ucide cu suflarea gurii sale şi il va nimici cu strălucirea venirii sale„ (Ep. II, Tesalonicieni 2, 8). Tradiţia creştină 1-a identificat şi cu fiara din Apocalipsul lui Ioan TeologuL. În tradiţia populară românească, el se numeşte Antihârţ şi face parte integrantă din legendele şi miturile despre vremea de apoi: „Se crede că se va naşte în vremea de apoi dintr-o femeie roşie„ (Haşdeu, Etym. Mag.); E un Hristos mincinos. EI va apărea în ziua de apoi şi va începe să predice o religie nouă. Are să fie urât şi rău la inimă. Tot ce va predica va fi minciună şi tot ce va spune, va fi ca să înşele lumea, iar cei ce vor crede în el, vor merge în chinurile iadului. Se va naşte dintr-o fecioară, va fi Talpa Iadului şi va fi de o sluţenie îngrozitoare. Antihârţ va fi întruparea duhului rău şi necurat. El va apărea înainte de sfârşitul lumii, când Dumnezeu va avea să puie capăt acestei lumi şi va anunţa astfel judecata cea de apoi şi viaţa cea veşnicĂ. În textele populare, puternic influenţate de literatura apocaliptică (Apocalipsul Iui Ioan Teologul), care a circulat atât în forme canonice, cât şi în versiuni apocrife, se insistă asupra caracterului mincinos, „demagogic„, cum am spune astăzi, al predicilor Antihârţului: „in acest timp de nevoie şi lipsă, va apărea Antihârţ umblând cu un car închis, în care va zice că e pâine, insă înăuntru nu vor fi decât putregaiuri de arbori, Şi un alt car în care va fi un poloboc, ud pe dinafară, dar înăuntru va fi gol şi uscat. Cu ele va căuta să înşele lumea, spunându-le oamenilor: „Veniţi la mine, că eu sunt mai bun decât Dumnezeu. El vă pedepseşte cu foamete şi sete, iar eu, iată, vă dau vouă şi pâine şi apă, numai să vă supuneţi mie şi să-mi daţi ascultare”. Lumea va alerga năucă după el şi-i vor cere şi-1 vor ruga în lacrimi şi în genunchi şi se vor închina lui şi-1 vor asculta. Iar Antihârţ ii va trimite să-şi ia singur fiecare ce doreşte şi vor găsi putregaiuri şi gol şi se vor amari şi nici plânge nu vor putea. Şi se vor bate eu capul de ziduri şi pietre, că au l'ost înşelaţi„ (M. Olinescu, 512).: Niei în cazul lui „Antihârţ„ poporul nu renunţă la încrederea în sfinţii. Săi favoriţi, cura este bunăoară, Sfântul Ilie, cel care a preluat arma cea mai redutabilă a zeului autohton al cerului şi fulgerelor: Sf. Ilie va avea mult de luptat cu Antihârţ şi va birui” (Făgăraş).

  ANTROPOMORFISMUL: Cuvântul acesta livresc, de origine greacă {antropos – „om” -morphe – „formă), e folosit de etnologie, antropologie şi istoria religiilor pentru a releva trăsătura specifică a gândirii arhaice do a atribui însuşiri şi in-iăţişări omeneşti unor lucruri, procese din natură sau fiinţe închipuite de imaginaţia popoarelor (zei, semizei, duhuri etc). Printre primii scriitori şi filosofi din antichitate care au semnalat faptul că oamenii creează după propriul lor chip au fost Xenophanes (sec. V), apoi Lu-cretius (sec. I i.e.n.). În modelul mitic al lumii, având prelungire în toate culturile populare tradiţionale, omul şi natura sunt legate reciproc şi capabile să comunice intre ele. Aceste relaţii sunt reglate prin numeroase ritualuri. Înfăţişări umane sau umanoide capătă spiritele ce incarnează pădurea (Muma-Pădurii, Moşul-Co-drului), apa (Ştima Apei, Faraonoai-ca), vântul (Crivăţul, Vântoasele), gerul (Gerilă) etC. În basme şi legende, chip de om sau însuşirea de a vorbi pot căpăta chiar obiectele de uz casnic (oala, uşa, masa, roata etc). În folclorul românesc sunt antropomorfizate aproape toate forţele necurate: orice duh rău, orice demon poate căpăta înfăţişare umană, păstrând totuşi una sau mai multe însuşiri „demonice” prin care se deosebeşte de restul oamenilor: coadă, picioare de ţap, urechi de măgar, păr de animal, dinţi de fiară etC. În ştiinţa de astăzi se consideră că temeiul antropomorfismului trebuie căutat în cultul strămoşilor şi în to-temism (V. Kernbach, Dicţionar., 36). Riturile calendaristice, ceremo-nialurile, jocurile tradiţionale cu măşti ale daco-românilor, ca şi diferitele practici magice, implică întotdeauna prezenţa