APA: Este unul din cele 4 elemente esenţiale din care s-a clădit universul în miturile cosmogonice ale

  IVAN popoarelor lumii. Simbol al materiei prime, al stihiei regenerării şi izvorului vieţii. Este un simbol ambiva-lent: substanţă primordială din care iau naştere toate formele şi în care ele revin prin regresiune. Basmele noastre vorbesc de1 Apa vie sau Apa moartă. E stihie purificatoare (apa lustrală). Este asociată principiului feminin matern şi lunar, inconştientului, tenebrelor. E arhetipul tuturor legăturilor, liant universal, dar şi un element care separă şi dizolvă. E un simbol al inconstanţei şi perisabilităţii formelor şi al scurgerii neîncetate a timpului. Se opune focului masculin şi lumii minerale („Apa trece şi pietrele rămân”). Apa este prezentă în toate riturile de trecere şi în toate obiceiurile calendaristice ale românilor, unde are multiple funcţii magice şi sacrale, derivate din simbolismul ei ancestraL. În miturile cosmogonice româneşti, apa se asociază cu haosul primordial: „Din început era numai apă, Dumnezeu zbura pe sus ca un hulub, iar necuratul cu trei rânduri de aripi stă în apă şi a fost strâns nişte spumă cât casa” (E. N.-Voronca, Datinile, 6). Şi după facerea uscatului şi ordonarea cosmosului, pământul nostru stă pe o apă, sprijinit de câţiva peşti gigantici. Lumea morţilor e plasată undeva în aceste subterane către care se scurg toate râurile, de unde şi obiceiul de a trimite-pe ape lucrurile vechi, obiectele ce au aparţinut morţilor sau ofrandele rituale destinate celor plecaţi pe lumea de dincolo > (cF. Credinţele românilor despre Apa Sâmbetei şi Pastele Blajinilor). Etnografia românească dispune de numeroase materiale folclorice vorbind despre sacralitatea apei. Dar şi despre ambivalenţa ei, ca stihie a vieţii şi a morţii. Dualitatea aceasta şi dialectica ei şi-au găsit expresia în binomul Apa vie şi Apa moartă din basmele româneşti. Fântânile, izvoarele erau venerate, li se aduceau diferite ofrande, lângă ele se organizau ceremonii religioase. Apa curată a acestor surse, luată înainte de răsăritul soarelui, făcea parte din categoria „apei neîncepute”, bună-4, pentru toate riturile de purificare, de izgonire a duhurilor rele şi de vindecare a bolilor. Dar în apă, în special în apele stagnante, bâhlite, în cele păstrate în vase neacoperite, se putea cuibări cu uşurinţă necuratul Cel-din-baltă este unul din sinonimele dracului la români, iar Ştimele. Faraonoaicele, Duţul, Vidra, luda etc îşi au sediul lor în apă. După credinţele poporului, apa sfinţită la biserică devenea pură şi miraculoasă, prin izgonirea spiritelor rele; de aceea, agheasmă e un antidot universal „folosit de popor în toate cazurile de primejdie pentru persoana umană şi gospodăria acestuia' Prdprietăţi magice se atribuiau şi apei luate din râuri şi lacuri în anumite zile de sărbătoare: Bobotează, Paşti, Sânziene, Săngiorz etc. Un rol important juca apa în riturile de stimulare a recoltelor, când pe cale magică se încerca provocarea ploi? Pe timp de secetă: Paparudele, Calo-ianul, Muma-Ploii etc. Pentru purificarea corpului, pentru menţinerea sănătăţii, pentru înlesnirea creşterii, dar mai ales pentru stimularea fecundităţii femeilor, erau practicate, | în anumite zile ale anului, îmbăierile de tot felul, scăldatul ritual şi stropitul cu apă a primului întâlnit în cale. Chiar şi iarna, în ziua dej Bobotează, când se sfinţeşte apa, oamenii merg la fântână şi-şi toarnă apă în cap – ceea ce se numeşte) „iordăneală„, ca să fie apăra|i de fri-j guri, şi alte boale” (Tipol. Haşdeu, 343). Apa este prezentă şi în diversele practici ale ghicitului, unde serveşte drept oglindă în care se arată chipul iubitului sau al viitorului soţ, sau în farmece şi descântece, unde funcţionează ca un agent magic. Ca protectori divini ai apelor şi activităţilor legate de această stihie, la români apar Maica Domnului şi Sf. Nicolae (Sânnicoară).

  APA MOARTA: în basme nu este contrariul apei vieţii (Apei Vii), ci numai o latură a stihiei acvatic-vi-vificatoare, deoarece are însuşirea de a închega trupul celui tăiat în bucăţele. „Apa Moartă din mitologia românească are proprietăţi de magie terapeutică: de obicei, eroul omorât sau ciopârţit de zmeu sau de alţi inamici e reconstituit mădular cu mădular şi lipit (printr-o ciudată sutură chirurgicală) cu ajutorul Apei Moarte” (V. Kernbach, Dicţionar., 38). Funcţia readucerii în viaţă şi restabilirii complete o are insă Apa ViE. În credinţele populare insa. Termenul apa morţii (apa morţilor) are şi o accepţiune puţin stabilă mitologic. De exemplu, la săparea puţurilor, apa vie e apa care curge sau ţâşneşte din pământ; apa moartă e apa „murdară”, căci e a „diavolului” (Taehe Pâpahagi, Mic dicţionar fol-kloric, 57). Tot aşa se numeşte şi apa care a fost prezentă în ritul de înmormântare: „După ce îngroapă un mort, apa ce o aveai în vadră să o verşi, căci acea apă e moartă. E apa morţilor” (A. Gorovei, Credinţi, 110).

  APA SÂMBETEI: Fiecare român cunoaşte expresia a se duce pe Apa Sâmbetei, cu sensul „a se prăpădi, a se pierde, a se risipi*. Oscilăm doar în a scrie expresia (dar asta li se întâmpla şi autorilor unor dicţionare academice): cu literă mare sau cu literă mică. Apa, Sâmbetei trebuie s-o ortografiem cu majusculă, deoarece este numele unui râu infernal din geografia mitică a dacoromânilor. El poartă numele ultimei zile lucrătoare a săptămânii, deoarece sâmbăta, în calendarul poporului, dar şi în cel bisericesc, este ziua dedicată amintirii sufletelor morţilor. „Sâmbăta nimic nu poate reuşi pentru că e la sfârşitul săptămânii, sfârşitul fiind al morţii şi al morţilor (Ernest Bernea, Cadre ale gândirii populare, 187). În plus, mai cred românii, această apă ce curge în tărâmul de dincolo e patronată de Sfânta Sâmbătă. Acest râu fabulos izvorăşte de sub rădăcinile Bradului Lumii, ca apă curată, iar după ce înconjoară pământul de 3, 9 sau 7 ori, ca un şarpe, se îndreaptă spre iad, unde se află Apa Sambătei. „Apa Sambătei de aceea necontenit fierbe şi nu mai are stare, pentru că-i matca tuturor apelor” (E. N.-Voron-ca, Datinile, 1002). Dar, înainte de a ajunge în iad, ea trece pe lângă nişte ostroave populate de Blajini sau Rohmani, care în reprezentările populare sunt sufletele celor drepţi şi cuviincioşi. Tocmai acest