mitolo-gem face ca Apa Sambătei (iar rolul ei poate fi îndeplinit de orice pârâu sau râu ce curge pe lângă un sat tradiţional) să reprezinte principala cale de comunicare dintre cei vii şi cei morţi. Pe această cale se trimit cojile de ouă roşii „Rohmani-lor” de Pastele Blajinilor. Pe o apă curgătoare se dă drumul ofrandelor rituale în diferite sâmbete dedicate pomenirii morţilor, se aruncă obiectele aparţinătoare mortului după înmormântare, se lasă pe apă obiectele vechi, netrebuincioase în gospodărie, considerând că ele aparţin strămoşi-

  ^ lor. „Când nu se poate da un lucru de pomană, el se aruncă pe apă şi va fi dus la locul cuvenit. Astfel se întâmpla cu obiectele vechi dar sfinte: icoane mâncate de carii, candele crăpate, rămăşiţele de lumânări… Se aruncă spre a fi duse în lumea cealaltă a morţilor” (T. Pam-file, Sărbătorile, 1910, 5-6). În magia populară, apa curgătoare, având ca arhetip Apa Sâmbetei, este calea de exorcizare a bolilor şi a altor rele.

  APA VIE: în mitologia românească, mai ales în basme, nu e decât un aspect al apei miraculoase cu care se vindecă sau este înviat eroul solar răpus de un duşman. Ea se află în relaţie de absolută complementaritate cu Apa Moartă. Apa vie se găseşte în basme, de obicei în locuri inaccesibile, „unde se bat munţii în capete” şi aducerea ei este o sarcină extrem de grea, deoarece aceşti munţi se odihnesc numai la amiază sau de câteva ori pe zi pentru un timp foarte scurt, când se poate lua apă. Adusă de un adjuvant al eroului de tipul lui Făt-Frumos, ea il învie numai dacă bucăţile din trupul său ciopârţit de duşman sunt în prealabil închegate cu ajutorul Apei Moarte.

  APOCALIPSA: Cuvântul e de origine grecească (apokalipsis- „mărturisire, revelaţie”) şi desemnează grupul de texte oraculare prevestind Sfârşitul Lumii şi Judecata de Apoi. Cel mai cunoscut dintre aceste texte profetice este Apocalipsul lui loan Teologul, inclus în Noul Testament din anul 363, când Sinodul ecumenic din Laodikeia i-a recunoscut caracterul canonic, calitate reconfirmată şi de Sinodul din Cartagina în 419. Se consideră că el a fost scris de către evanghelistul loan, la o vârsta înaintată, fiind exilat de împăratul Nero pe insula PatmoS. În acest text celebru, apostolul anunţă că îngerul lui Dumnezeu il va înlănţui pe Să-tan timp de o mie de ani. Atunci cei drepţi vor învia împreună cu Hris-tos şi vor fi fericiţi pe pământ în timpul celor o mie de ani. Această credinţă, atât de răspândită şi astăzi în cadrul sectelor creştine neoprotes-tante, poartă denumirea de milena-rism („mileniul domniei lui Hris-tos”). În popor insă au prins rădăcini puternice mai ales acele părţi din textele apocaliptice care se referă la Sfârşitul Pământului şi Judecata de Apoi. Reprezentarea dramei de pe urmă a istoriei omeneşti, schiţată în Apocalipsul lui loan Teologul, se întregeşte în Europa secolului al XVI-lea cu o seamă de elemente ce vor avea un ecou puternic în imaginaţia poporului: îngerii care vestesc prin trâmbiţe cataclisme, apariţia unui curcubeu, judecătorul aşezat pe un tron scânteietor, cu sabia în gură, despărţirea aleşilor şi damnaţilor, cei dintâi înveşmântaţi în alb şi intrând în strălucitorul Ierusalim ceresc, ceilalţi fiind aruncaţi în cazanele şi focurile Infernului. Cam în acest timp (sec. XVIXVIII), iconografia bisericilor^ din estul Europei mai ales, insistă asupra celor 15 semne ale sfârşitului lumii şi ale cruzimii supliciilor dini Infern. Scena Judecăţii de Apoi aparej pictată pe pereţii de la intrarea bisericilor noastre, iar naraţiunile populare sunt adesea transpuneri cuvinte bine meşteşugite ale picturilor respective. Predomină o-viziune „agrară” a ţăranului român asupra dezastrelor viitoare („seceta apocaliptică”, ploaia, reinnoitoare”).

  Se Va apropia nimica de el* (ibi-dem, 222). Împotriva fulgerelor, trăsnetelor, furtunilor sau incendiilor sunt folosite ca apotropee şi unele obiecte sacre ale religiei creştine: crucea, agheasmă, tămâia, lumânarea de Paşti, de Rusalii sau Bunavestire, salca sfinţită în ziua Floriilor ş.a. Pare curios şi paradoxal, la prima vedere, dar arta îşi are originea mai ales în această mentalitate magică a omului arhaic. Tocmai pentru faptul că a investit orice obiect făcut de mâna sa şi cu o funcţie magică. Apărarea de forţele ostile din jur jucând un rol primordial, el s-a străduit să-1 orneze cu semnejgagieg. Executate în mod măiestrit, fcasa tra- ' diţională, după cum zice M. Eliade, | nu este o simplă „maşină de locuit”. Ea a devenit o capodoperă a artei arhitecturale ţărăneşti tocmai pentru faptul că stăpânul ei a ţinut să-i aşeze pe acoperiş „căluţii” apotro-paici, s-o orneze cu sculpturi de (lemn sau cu desene ce reprezintă fiinţe mitice (şerpi, păuni, cocoşi, cer-buţi etc.) sau obiecte cosmice (soare, lună, stele) având funcţii de apărare. Acelaşi lucru se poate spun'1 şi despre covoarele sau chilimurile ţărăneşti, ca şi despre costumul nostru naţional, ele pot fi citite şi ca o fascinantă carte a „facerilor” şi. „desfacerilor”, _ constituind o adevărată' enciclopedie plastică a mijloacelor tradiţionale folosite împotriva răului lumii din jur.

  APOTEOPEUL: Termenul vine din limba greacă (apotropaion) şi este folosit în etnologie pentru a desemna orice obiect înzestrat cu o forţă magică sau sacrală, capabilă să înlăture răul, să stăvilească agresiunea unei forţe maleficE. În sens larg, pe lângă talismane, amulete şi baiere, funcţii apotropaice se atribuie unui număr mare de obiecte de uz casnic, unelte agricole, forme geometrice şi culori cu funcţie simbolică, precum şi unor gesturi (făcutul semnului crucii, scuipatul în sân sau peste umărul stâng, înconjurul unui lucru cu un cerc real sau Imaginar etc). Categoria apotropeelor se intersectează cu cea a jertfelor şi ofrandelor rituale. De pildă, la români se consideră că pâinea şi să-tea au darul de a apăra împotriva spiritelor rele, de aceea, ele erau ţinute pe masă aproape tot timpul. Erau, de fapt, un dar destinat eventualilor oaspeţi din lumea de dincolo. Se consideră, de asemenea, că usturoiul sau leuşteanul apără împotriva Ielelor şi altor spirite agresive, dar studiile arhaice ale culturii populare atestă faptul că acestea erau pe placul spiritelor htonienE. În popor e răspândită credinţa că şarpele miroase a usturoi, strigoii, de asemenea.

  AHAPUL; CuvântuZ arap sau lia-rap e un împrumut