din limba turcă. Şi vine de la arab; în simbolistica popoarelor balcanice şi slave, inclusiv în cea românească, prin extensiunea sensujui, înseamnă „omnegru”, şi este un personaj de, basm (Harap-Alb, Arăpuşcă) sau unul din, pârtiei-

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie româneasca

  Funcţii magice de ordin apotro-paic au o seamă de obiecte casnice de. Fier (toporul, coasa, cociorva, cuţitul) care apără împotriva fulgerelor sau sunt lăsate în leagănul copilului, în absenţa mamei, pentru a-1 apăra de duhuri rele: „Când e ploaie mare cu. Piatră,. Femeia. Să arunce afară în cruce cocioarva şi lopata şi piatra stă îndată” (E. N.-Vo-FOiiica,. Datinile, 221); „Cociorva dacă o*pui lângă copil mic, poţi să-1 laşi şi singur nv casă fără. Grijă, că nu panţii obligatorii la alaiurile mascaţilor din timpul sărbătorilor de iarnă sau primăvară purtând nume de turc, ţigan. Ei figurează demonul htonian, este o întruchipare a strămoşului mitic, oaspetele din lumea de dincolo. Apare adesea ca substitut al diavolului, ce a înlocuit o străveche divinitate htoniană. Se consideră că arapul din folclorul slavilor de sud (sârbi, bulgari), ca şi personajele asemănătoare ale slavilor din est şi vest, sunt o rămăşiţă a cultului zeului htonic Triglav, care are trei capete semnificând puterea sa asupra cerului, pământului şi infernului; corpul ii era de culoare neagră, iar ochii ii erau legaţi cu bandă de aur – semn al puterilor s-ale magice şi profetice (cf. Srpski mitoloski recnik, Slavjanskaja mifologija, 374-375).

  AEATUL: E un act sacru, asociat fecundării pământului, în care plugul are o semnificaţie falică, iar pământul (câmpul, brazda) e asociat trupului feminin, matricei roditoare. Simbolismul ancestral al aratului a fost menţinut într-o seamă de obiceiuri populare româneşti, precum Pluguşorul, Tragerea primei brazde, Ieşitul la plug (Pornirea plugului), Bricelatul, Tânjaua Ş. A. Dintre muncile câmpului, aratul, semănatul şi seceratul au atras numărul cel mai mare de practici magico-religioase. Aratul era privit de ţăranul român ca un adevărat sacerdoţiU. În Bucovina, când se pornea mai întâi plugul la arat, înainte de a ieşi cu el pe poartă, plugul şi boii se înconjurau de trei ori cu tămâie şi busuioc, se stropeau, cu apă sfinţită, iar în bârsa plugului sau în coarnele boilor se punea câte un colac făcut din aluatul de la Crăciun sau din primul grâu secerat, împreună cu o lumânare aprinsă (T. Pamfile, Agricultura la români, 46). Tot astfel, prin Transilvania, la ieşirea la arat, se ungeau coarnele boilor cu usturoi, se stropeau cu apă sfinţită, se înconjura cu cărbuni aprinşi carul în care se afla plugul (Vaier Butură, Credinţe în legătură, cu cultura grâului la românii din Transilvania, în „Sociologie românească” II, 7-8, p. 328). Se considera că omul trebuie să plece la arat „primenit”; puteau interveni şi unele restricţii sexuale, („ca grâul să nu facă tăciune”). Calităţile magice ale aratului ritual sunt prezente şi în magia profilactică. Când în sat se răspândea o molimă sau era ameninţat de apropierea unei epizootii, se recurgea la tragerea unei brazde magice în jurul aşezării, în diferite părţi ale ţării acest rit magic avea mai multe forme de desfăşurare, dar esenţa lui rămânea aceeaşi; trasarea pe pământ a unui cerc magic peste care nu poate trece molimA. În unele locuri participau numai femei bătrâne, în altele numai, fete tinere. Ele se adunau la marginea satului, se dezbrăcau, îşi despleteau părul şi, înarmându-se cu vătraie, coase, seceri, se înhămau la plug trăgând o brazdă în jurul satului. Uneori, plugul era tras de 4 boi negri, mânaţi de 2 copii sau flăcăi gemeni. (A. Fochi, Datini şi eresuri, 85).

  ARBORELE: în tradiţia mitologică şi în simbolistica universală reprezintă o „axă a lumii” care uneşte cele trei niveluri ale cosmosului: cerul, pământul şi lumea subterană. E un simbol al regenerării naturii şi al reînnoirii timpului. Anumite specii de arbori erau sacralizate şi devej neau temple, altare sau imagini ale' divinităţii în religiile de tip den-drolatric. La noi, printre copacii sfinţi, se numără mai ales bradul, stejarul, fagul, teiul şi salcia. Vieţuirea milenară a omului acestor locuri într-un mediu silvestru a dat naştere unei bogate simbo-listici arboricole, a generat o înfrăţire a omului cu codrul, pomul devenind analogonul vlăstarului omenesc (V. T. Creţu, Ethosul folcloric., 47). Pomul e prezent în toate riturile de trecere la români. La naşterea mrai copil e sădit un pom, ori pruncul este încredinţat ocrotirii unui pom sfânt, de obicei, stejarului (R. Vulcănescu, Coloana cerului, 53-56). Un atribut al căsătoriei la români e bradul mirelui; ca substitut simbolic al mirelui era dus la casa mireseI. În ritul de înmormântare, atunci când piere un tânăr necăsătorit, la mormântul său se pune un brad împodobit cu panglici pentru a simboliza căsătoria sa de tip „mioritic”. Pomul sacru e adesea garantul unui jurământ solemn, martor al judecăţii sau al unei căsătorii simbolice (cf. „cununia cu salcia”). Pomi sacri, ramuri şi frunze verzi din anumiţi copaci sfinţi sunt prezenţi la diferite sărbători calendaristice (Florii, Troiţa, Paşte, Săngiorz, Arminden), unde ati o funcţie apotropaică sau ide stimulare magică a forţelor creatoare ale oamenilor şi productivităţii animalelor domestice.

  Consubstanţialitatea cu arborii se manifestă şi în anumite practici magice în care conduita oamenilor poate influenţa creşterea pomului. Poate cel mai expresiv, din acest punct de vedere, este obiceiul „ameninţării” practicat în ziua de Bla-goveştenie: în timp ce bat clopotele de la biserică, gospodarul merge în grădină şi „pe pomul ce i se pare că n-ar rodi il atinge de trei ori cu tăişul securei, zicând: -”dacă nu rodeşti, te tai!„ Pomul respectiv, in-fricoşându-se de consecinţele admoniţiunii, se crede că ar rodi cu siguri-tate” (S. FI. Marian, Sărbătorile, II, Gl). În tradiţia mito-poetică, arborii se împart în pomi masculini şi pomi feminini. La români, majoritatea arborilor, mai ales, gorunul, bradul şi fagul sunt masculini, iar salcia (răchita, salca) şi parţial, teiul sunt arbori feminini. Salcia s-a contopit în credinţele românilor cu adorarea şi cultul Maicii Domnului, iar teiul feminin şi ocrotitor din tradiţia populară a fost preluat şi ridicat la nivelul unuia din cele mai poetice simboluri în opera marelui Eminescu… O seamă de arbori au o valorificare ambivalenţă