să leg într-o poveste coerentă vorbele ei mai mult decât confuze. Era cazată, în regim conspirativ, la căminele MAI. -u-lui, pe Eforiei. Stătea cu două colege care „sunt nişte curve, mă bat şi mă păruie tot timpul, Mircea!” Era spălată pe creier, Mircea, trebuia să facă lucruri îngrozitoare, Mircea, nu mai putea, Mircea! Plângea în hohote, urât ca un copil că-ruia-i curg mucii. Abia scăpase în seara aceea şi se repezise la primul telefon public. Trebuia să fugă oriunde, trebuia să se ascundă! „Vino la mine”, i-am strigat în receptor, dar a agăţat brusc. Am aşteptat-o apoi degeaba toată seara. In anii următori lucrurile luaseră o întorsătură proastă. începuseră frigul şi mizeria. Securitatea, mai curând subiect de bancuri pentru oameni până atunci, devenea un fel de mit înspăimântător. Frica se întindea cu forţa de neoprit a unei psihoze. Mă gândeam pe-atunci tot mai des la Irina. Ce-o face, nenorocita? O avea vreuna din dementele lor misiuni? O fi ajuns chiar un instrument al teroarei? Ea, cea care nu credea în realitate, ea, cea îndrăgostită de Nabo-kov? De la un timp, după o lungă pauză, am început iarăşi să primesc telefoane de la ea. Mereu noaptea târziu şi mereu ca să-mi ceară să-i împrumut bani. O voce tot mai spartă, tot mai nebunească. De cele mai multe ori era, probabil, beată. Nu-i puteam împrumuta, căci eram sărac ca degetul, dar o-ntrebam mereu ce mai e cu ea. „Nu pot să-ţi spun nimic”, îmi zicea şi-nchidea. Cum toţi bărbaţii, în nopţile de insomnie, trec în revistă, meticulos, lista mai lungă sau mai scurtă a femeilor pe care le-au avut, amintindu-şi halucinant ce-au făcut cu fiecare, n-aveam cum s-o uit pe cea care, cum-necum, fusese totuşi numărul unu şi-aşa avea să rămână, indiferent de cât avea să se mai lungească lista. în ciuda alegerii ei groteşti, sau poate mai ales de aceea, simţeam multă duioşie şi compasiune pentru ea. M-aş fi-ntâlnit cu Irina oricând ca s-o pot ajuta, în ciuda tuturor riscurilor. Ştiam că mie nu avea să-mi facă rău. Dar de prin '86 încolo au încetat şi telefoanele. Irina s-a dat la fund şi am crezut că va fi pentru totdeauna. Aveam s-o revăd însă în împrejurări pe care pe-atunci nici nu mi le-aş fi putut imagina. La câteva săptămâni după revoluţie, stăteam cu amicii Nedelciu şi Hanibal în cămăruţa de la etajul doi al Uniunii Scriitorilor, unde îmi aveam „biroul” de funcţionar. Răspundeam de casele de creaţie, dar cum slujba mea a durat doar câteva luni, de toamna până primăvara, am şomat pur şi simplu în tot acel timp. Ba am reuşit să dau şi foc biroului, uitând într-o seară soba aprinsă. Aşa că acum geamul uşii era spart, soba înnegrită şi vreo două şipci din parchet carbonizate. Trăncăneam despre noul nostru ziar, Contrapunct, când am auzit bocănituri pe scara îngustă şi abruptă de lemn. Nu mi-a venit să cred când am văzut apărând, cu zăpadă topită în păr, plină de zăpadă şi pe cojocul alb de piele, o femeie în care cu mare greutate am recunoscut-o pe Irina. Faţa ei lată de ardeleancă era fardată excesiv. Părul îl purta şi mai scurt, cu un fel de breton caraghios peste ochii năclăiţi de rimei. Cum soba noastră duduia din nou din toate puterile, zăpada de pe ea, un puf pâ-nă-atunci, s-a schimbat instantaneu în şuviţe şiroitoare de apă. Femeia arăta acum ca o pisică udă şi, în minutele cât a stat cu noi, a fost nervoasă tot ca o pisică. Vorbea în doi peri, aproape schizofrenic. Amicii mei o priveau hli-zindu-se unul la altul. Am ieşit cu ea, căci „nu pot vorbi aici cu tine”. Am luat-o pe Nuferilor în jos şi-am mers împreună până la Ateneu. Ningea des şi mărunt. Acolo, în parcul din faţa Ateneului, cu statuia lui Eminescu acoperită de zăpadă, am stat de vorbă. Totul în jur era strălucitor de alb. Mi-a spus că i-e frică, e disperată. Că se simte urmărită („Am fost implicată la Braşov, în '87.”) Că nu poate vorbi cu nimeni decât în spaţii deschise. Apela la vechea noastră prietenie ca să-i caut o slujbă, un locuşor unde să fie uitată. „Lucrezi acum la Uniune. N-aş putea fi şi eu acolo ceva pe undeva? Pot face traduceri simultane, secretariat, corectură, fac orice, absolut orice.” Am început atunci s-o moralizez prosteşte: „Vezi, Irina? Ti-am spus de la-nceput că ai făcut o tâmpenie? Uită-te-acum la tine. Ce s-a ales din talentul tău, din tot ce ai fi vrut odată să faci?” Mă aşteptam să lase bărbia în piept şi să plângă, spăşită, dar deodată mi-a aruncat o privire ironică şi trufaşă, de parc-ar fi spus: „Ştii ce, las-o baltă cu rahaturile astea.” Era ca şi când sub disperarea ei circumstanţială încă ar fi subzistat o mare putere întunecată. Imediat, însă, a revenit la tonul plângăreţ de mai-nainte: „Ce spui, îmi pui o pilă? Pot să sper ceva?” I-am explicat că sunt un amărât de funcţionar, angajat de două luni acolo, că n-am nici o legătură cu nimeni din conducere. Era purul adevăr. N-a zis nimic. Am mai făcut câţiva paşi şi ne-am luat la revedere. M-am întors în cămăruţa supraîncălzită. „Cine era tipa?” m-a-ntrebat Mircea. „O ţipă.”

  Am plecat şi de la Uniune şi m-am dus la Caiete critice. M-am certat cu cei de-acolo şi am intrat asistent la Litere. Timp de unsprezece ani, în care viaţa mea s-a aglomerat şi s-a complicat, am mai avut prea puţine momente în care să-mi pot aminti de Irina. Totuşi, m-am gândit la ea în timpul lungilor nopţi din Piaţa Universităţii, când, o dată cu alte zeci de mii de oameni ce priveau spre balconul de la Geologie, am scandat şi eu până la răguşeală „Secu-riştii-n mină, să ne dea lumină!”, şi mi-am amintit de ea în timpul fiecăreia dintre mineriade. între proiectele mele nebuloase, gândul să scriu ceva despre ea mi-a fost permanent în minte. Nabokov implicat la Braşov, mă gândeam. Na-bokov la Braşov. Robert Coover arzând documente la Berevoieşti. D. H. Lawrence demoni-zându-i pe intelectuali.