Ciudat, în puţinele daţi când o revăd în memorie, Irina nu-mi apare nici în casa ei plină de poze cu peisaje din Finlanda, nici în jegoasa garsonieră de la Apărătorii Patriei, nici în lumina de iarnă de la Ateneu, ci aşa cum am văzut-o prima dată, pe când rătăceam amândoi pe străzile Clujului, aiurând pe teme literare şi metafizice. O văd călcând strâmb în pantofii cu toc şi arătând de parcă silueta ei ar fi fost ştearsă cu guma la întâmplare. Chiar în momentul când scriu rândurile astea o aud limpede cum spunea, pe când treceam amândoi pe lângă faţadele colorate şi porţile urbei ardelene: „Nu crezi că tot oraşul ăsta e un joc al minţii? Ştii, pentru mine nimic nu contează, nimic nu există cu adevărat.”

  Seara care cade.

  C_u mulţi ani în urmă am trăit o seară ciudată. Viaţa mea nu e bogată în evenimente, iar pe cele câteva mai expresive pe care mi le amintesc le-am stors la maximum în cărţile mele. Totuşi, sunt câteva despre care, din diferite motive, n-am putut scrie, căci doar teoretic „totul e de vânzare” când eşti scriitor. în realitate, mii de scrupule şi reţineri te fac să omiţi câte-un fapt în aparenţă neînsemnat, dar care (şi dovada sunt tocmai scrupulele tale) poate fi un tunel către straturile vulnerabile ale sinelui tău. Noi nu suntem interfaţa socială pe care o numim „persoana noastră”: cineva dindărătul ei, o fiinţă incomparabil mai vastă, ne controlează, modelează, cenzurează de multe ori gândurile şi acţiunile.

  În după-amiaza acelei zile pariziene văzusem, la Centrul Pompidou, o mare expoziţie Andre Breton, pretext, de fapt, pentru o desfăşurare de imagerie suprarealistă cum rareori poţi vedea într-un singur loc. Mă însoţiseră prietenii la care locuiam, un cuplu tânăr, mixt în mai multe sensuri, căci reunea două rase, două religii şi două arte, dar mai ales două fizionomii extrem de contrastante. Ei îi priveam faţa reflectată în sticla vreunui Delvaux şi părea chiar de acolo, înconjurată natural de femei goale şi blonde aşteptând (pe cine?) într-o gară pustie. Era aidoma lor, cu excepţia părului tăiat violent la ceafă. Şi, fireşte, a hainelor, între care faimoasa cămaşă bărbătească, neagră, în care o văzusem de cele mai multe ori în săptămâna cât stătusem cu ei. Cum îşi găsise românca asta sibiancă algerianul cu care locuia, habar n-am. Legătura mea fusese, fireşte, ea, prin intermediul unei prietene comune, tot muziciană. El era un berber mândru de originea lui, marcată prin tichia de catifea cu ape vişinii şi cu fund de atlaz albastru de care cred că nu se despărţea niciodată. Altfel, era, ca şi ea, haios, nepăsător, cam leneş. Imposibil de spus din ce trăia. Căci mă-ndoiesc că din actorie, cum (nici măcar nu) pretindea: nu cred că Othello – singurul rol în care-1 vedeam cât de cât – se juca destul de des în acele zile la Paris. Din toată expoziţia mi-a rămas în minte doar o singură pictură. Cred că sunt ţicnit: uneori iubesc câte un tablou atât de tare, încât literalmente îmi vine să dau spargere la muzeu şi să plec cu el. Era „Le soir qui tombe” al lui Magritte: o fereastră spartă, cioburi lungi aşezate sub ea în picioare şi soarele de amurg răsfrânt în ele sub unghiuri diferite.

  Am ieşit apoi în oraşul plin de animaţie (era în sezon, când Parisul pute a pipi şi a languste), am răscolit vreo două Tati-xxri, am cinat destul de devreme la restaurantul „Le Levant” (era surpriza prietenilor mei, căci tocmai îmi apăruse „Levantul”), unde mi-au şi făcut o poză sub marea lui firmă galbenă şi, după o rătăcire fericită prin labirintul metroului, am ajuns acasă, unde pe fereastră seara căzuse de mult.

  M-am întrebat întotdeauna dacă mi-am înşelat soţia în acea noapte. Habar n-am nici acum. Dar acum îmi pasă mult mai puţin decât atunci, a doua zi, în avionul care mă ducea spre Bucureşti, sau când, în aeroport, mi-am strâns soţia în braţe. Sau, mai ales, în noaptea care a urmat şi în care, făcând dragoste cu ea, am rememorat totul şi era cât pe-aci să încep să plâng. Era să-i spun tot ce (nu) se-ntâmplase, dar mi-am amintit deodată – deşi nu era acelaşi lucru – povestirea lui Cortăzar în care un cuplu (un bărbat şi-o femeie care se iubesc) pune în practică o veche fantezie: merg la mare şi, deliberat, se culcă fiecare, în aceeaşi noapte, cu câte un necunoscut. Nici a doua zi, nici mai târziu nu mai fac vreo aluzie la acea noapte, dar n-o uită de fapt niciodată şi legătura lor se ruinează.

  Aleseseră ultima mea seară cu ei, vorbiseră poate mult între ei despre asta. Poate puseseră totul la cale în nopţile precedente, pe întuneric, mângâindu-se şi fantazând. Sau poate o făceau frecvent, poate foarte mulţi făceau asta acolo frecvent. Am băut în seara aceea de iulie foarte multă grappa, încât nu mi-am dat seama că nu aprinseseră, cum făceau de obicei, lampa care cobora foarte jos deasupra mesei. Şi nu m-am gândit la ceva neobişnuit nici când, mult după ce abia ne mai vedeam feţele, ne-am luat paharele şi am trecut în dormitor, cameră pe care o văzusem până atunci doar prin uşa întredeschisă: un colţ de pat cu cearşafuri vărgate, albastru şi galben, în dezordine. Dar discutam mai departe despre Resnais şi Brassens şi Bernard Buffet, şi doar când ea (o clipă am fost tentat să-i folosesc numele adevărat), încă vorbind despre nu ştiu ce coregraf, şi-a desfăcut bluza larg, lăsându-şi areolele sânilor la vedere, mi-am dat seama ce se-ntâmpla. Algerianul s-a-ntors râzând către mine şi m-a-ntrebat dacă nu vreau s-o iubim amândoi pe femeia lui. Probabil că a socotit răspunsul de la sine-nţeles, căci n-a mai avut răbdare să-1 aştepte. I-a scos bluza cu totul şi a culcat-o pe pat, întinzându-se lângă ea şi strecurându-i o mână sub fusta scurtă. Ameţită cum n-o văzusem niciodată până atunci, fata blondă s-a desprins