Stăteam pe un mic fotoliu de piele, lângă pat, cu paharul în mână – l-am pus apoi pe podea – şi nu-mi venea să cred că mi se-ntâmplă-n realitate (a Parisului, e drept, totuşi nu în vis sau în imaginaţie) să fiu în acea poveste, să văd cum acel ins rămâne întunecat şi gol, cum ea rămâne, ca în reviste, doar în ciorapi de plasă neagră, şi mai ales nu puteam crede că ar fi fost de-ajuns să vreau, ca să particip la noaptea tulburătoare, minunată, de sex care se pregătea. Ce trebuia să fac? Nu puteam gândi prea departe la consecinţe, fiindcă-ncepusem să tremur de excitaţie. Cred că totul ar fi fost tranşat dacă mi-aş fi desfăcut fie şi un singur nasture de la cămaşă, dac-aş fi făcut cel mai mic gest de acceptare. N-a trebuit însă să decid eu. A decis în locul meu tocmai acea fiinţă vastă din spatele personalităţii mele despre care vorbeam, aceeaşi care, în visele erotice pe care le aveam de un an, de când mă căsătorisem, mă împiedicase să-mi înşel (da, chiar şi acolo!) soţia. Când o prindeam în braţe pe fabuloasa, calda, doritoa-rea femeie din vis, înfăşurată în lungul ei păr arămiu, şi-o contemplam în toată intimitatea ei, gata să facem împreună gesturile pasionate ale dragostei, se-ntâmpla întotdeauna ceva: se deschidea uşa şi intra o mulţime de oameni, îmi cădea capul de pe umeri sau, pur şi simplu, uitându-mă mai bine între picioarele ei, observam deodată că e netedă ca o păpuşă sau, mai rău, că e bărbat! Cât timp mi-am iubit soţia, literalmente n-am putut-o înşela – adesea spre disperarea mea – nici în vis.

  N-am putut să particip. Dar am stat acolo, în lumina de ambră a lămpii acoperite de un maiou de mătase, ore-n şir, privind cu aviditate tot ce se-ntâmpla în acel pat, neştiind cui să-i mulţumesc pentru darul straniu, întunecat, care-mi era făcut. Am văzut-o căutând înadins poziţiile cele mai submisive, am văzut-o privindu-mă sfidător în ochi, îngenuncheată, în timpul celei mai dulci dintre torturi, am văzut-o rugându-mă să vin mai aproape de gura ei cu buzele tumefiate de dorinţă. Am văzut urmele de degete care înfloreau purpurii pe pielea ei aurie. Am văzut un bob de sudoare scurgându-se în cavitatea înghiocată a buricului ei. I-am auzit cuvintele româneşti, aspre şi obscene, strigate când n-a mai putut să nu strige. Am văzut-o zăcând pe-o parte, încă pătrunsă, dar cufundată-n aşternut ca o pată de apă ce se evaporă-ncet pe asfaltul încins. Am văzut-o, în fine, ridicân-du-se greoaie şi mergând la baie, cu o mână între pulpele umede.

  Când s-a-ntors, nu mai eram acolo.

  A doua zi dimineaţă i-am găsit la masă, bând cafeaua, la fel ca-n celelalte şase dimineţi din mica mea vacanţă pariziană. Acelaşi ziar – cu foarte multe secţiuni aruncate pe jos – acelaşi croissant, aceeaşi lume grăbită văzută de la fereastră. Oare făceau şi ei efortul de-a fi normali, sau, pur şi simplu, nu le păsa? De ea m-am despărţit frăţeşte, pupându-ne pe obraji în pragul uşii (dar gândindu-mă că pe foarte puţine femei din viaţa mea aveam să ajung să le cunosc vreodată mai intim), iar el m-a dus cu Fiat-ul lui roz-Barbie până la Orly. Acolo ne-am strâns mâinile şi ne-am bătut pe umeri. Bla bla bla. Când mai vin pe la Paris, să trag tot la ei. Au revoir. Au revoir.

  Aşa sunt lucrurile de felu-ăsta, îmi spun mereu. Se-ntâmplă sau nu se-ntâmplă. Şi asta nu depinde de tine, ci. Dumnezeu ştie, de împrejurări. să zicem. N-am să ştiu niciodată cum ar fi fost acea noapte dacă aş fi băut mai mult, dacă mi-aş fi iubit mai puţin soţia şi, cine ştie, dacă n-aş fi fost, cu câteva ore-n urmă, atât de paralizat de magia pânzei lui Magritte în care soarele cade, din ciob în ciob, rănindu-se în tăişurile lor.

  Cu urechile pe spate

  1 ovestea care urmează este adânc îngropată în timp. Aveam pe-atunci douăzeci şi şase de ani şi credeam sincer că nu făcusem, deocamdată, nici un lucru rău în viaţă. Mult mai trist e că am rămas convins de stupiditatea asta încă vreo zece ani după aceea, dovadă de cât de greu m-am maturizat, cu câtă trudă am început să mai pricep, cât de cât, ce se-ntâmplă în jurul meu şi cu mine. Azi, când încă zece ani au trecut, ştiu că viaţa mea a fost, de fapt, un lung şir de cruzimi, nepăsări, neînţelegeri, răutăţi de dragul răutăţii şi prostii de dragul prostiei, cum sunt, poate, vieţile celor mai mulţi dintre noi. Azi ştiu că a fi matur, a fi om întreg, nu înseamnă altceva decât a înţelege că eşti rău, fundamental şi dincolo de orice altceva. De câţiva ani încoace nu pot dormi nopţile şi nu mă pot concentra la treburile mele ziua pentru că îmi răbufnesc continuu în memorie imagini vii din trecut, cele mai penibile, mai ruşinoase, mai dureroase experienţe ale mele. Unele sunt de-a dreptul insuportabile, mă surprind strângând ochii şi făcând gesturi de îndepărtare cu mâna ca să scap de ele, ca să nu-mi văd sufletul făcut ţăndări. Nu, n-am omorât pe nimeni, n-am violat şi n-am tâlhărit, n-am băgat pe nimeni la puşcărie, dar asta nu înseamnă că n-am provocat altora, de atâtea ori fiinţe dragi, enorm de multă suferinţă. N-am să-mi iert niciodată răceala şi nesimţirea pe care le-am arătat mamei mele întreaga copilărie şi adolescenţă, lacrimile ei când, de ziua mea, îmi cumpăra vreo bluză sau o cămaşă după gusturile ei, iar eu, în loc de mulţumiri, îi spuneam că nu-mi plac şi n-am să le port niciodată. Nu pot uita cu cât sadism am ironizat-o pe sora mea cât am fost copii, cu cât despotism m-am purtat cu animalele din casă. Asta ca să rămân în zona faptelor oarecum mărturisibile public, căci altele nu mi le pot mărturisi nici mie măcar.