Am avut o dată o pisicuţă neobişnuit de delicată (amintirea ei mă chinuie poate cel mai tare), o văd şi acum în faţa ochilor: pieptişor alb, spatele tărcat cu un gri evanescent, faţa atentă şi gravă. O adunasem de pe stradă când avea doar câteva săptămâni. Crescuse la noi în casă. Dacă uşa de la intrare era deschisă, nu îndrăznea să facă nici un pas afară. Avea vreo cinci luni când, dacă-mi aduc bine aminte, mi-a ros un colţ de carte sau aşa ceva, lucru care m-a scos din minţi de furie. Am luat-o şi, doar în papuci, am ieşit cu ea pe palier. Am chemat liftul. Când am intrat cu ea în lift, pisicuţă a ţipat sfâşietor, ca un copil înspăimântat. Dar asta nu mi-a schimbat hotărârea. Am mers cu ea în spatele blocului şi i-am dat drumul pe jos. A rămas lipită de picioarele mele. Am bătut de mai multe ori din picioare ca s-o alung şi abia atunci, mieunând disperat, s-a vârât sub o Dacie. M-am întors acasă tulburat, dar împietrit mai departe. Ştiam cât se poate de bine că ea, o pisicuţă de apartament, n-avea nici o şansă să supravieţuiască afară şi că, de fapt, era ca şi cum aş fi omorât-o cu mâna mea. Dar ochii minţii mele nu erau, pe atunci, deschişi încă. Acum ştiu că doar o astfel de faptă e prea de ajuns ca să murdărească viaţa unui om. Pisica asta, pe care am căutat-o apoi cu săptămânile, dar pe care n-am mai găsit-o niciodată, e azi un cui însângerat bătut de-a dreptul în creierul meu. Şi dac-ar fi numai ea!

  La douăzeci şi şase de ani, deci, eram profesor la o şcoală generală din capătul Colenti-nei. Mergeam zilnic acolo cu tramvaiul 21. Coboram într-un peisaj dezolant: un castel de apă singuratic, şinele de tramvai întorcând la capăt, o fabrică de ţevi sudate. Treceam pe lângă o Automecanica şi-abia atunci ajungeam la clădirea dărăpănată, vopsită galben murdar, a şcolii. în interior eram la fel de pustiit. Pierdusem marea mea dragoste din facultate şi sufeream încă din greu. Serile erau o tortură. Imediat cum cerul se colora în roz-sângeriu, simţeam cum se apropie de mine valuri de disperare şi suferinţă. Era ceva fizic, o durere lo-calizabilă, în centrul pieptului. Nu mai puteam respira, muream de nefericire. Aşa-mi trecea pe-atunci viaţa: dimineaţa şcoala, copiii gălăgioşi, seara singurătatea şi suferinţa aceea atroce din mijlocul pieptului.

  Atunci am cunoscut-o pe Rodica. Ieşisem la o grădină după terminarea unui cenaclu, şi mă aşezasem din întâmplare lângă ea. Nu era o fată atrăgătoare, dar în singurătatea mea asta n-avea nici o importanţă. în primul rând, era foarte tânără, abia în câteva zile avea să-mpli-nească optsprezece ani. Terminase liceul şi era deja în vacanţă. La-nfăţişare semăna cu un ursuleţ de pluş: blondă, cu ochi aproape fără gene, cu trup voinic şi scund. Avea şi o ciudăţenie de vorbire. La două-trei vorbe spunea, imposibil de-nţeles de ce şi cu ce legătură, „cu urechile pe spate”. Fraza asta apărea presărată peste tot, imprevizibil. Era, probabil, vreo expresie la modă printre liceeni, un fel de subliniere argotică a cine ştie cărei situaţii. Chiar atunci, la terasa puternic luminată, începusem să-i vorbesc despre poezie, despre lecturile mele recente din Ezra Pound, îi şi citam câteva versuri (cele cu apariţia unor chipuri într-o staţie de metrou), la care ea, privind direct în halba de bere, îmi răspunsese: „Da. Cu urechile pe spate!” Dar ne împrietenisem şi, când am plecat, pe la două noaptea, am dus-o până-n staţia de troleibuz, i-am luat mâna grăsuţă şi umedă şi i-am propus să ne mai vedem.

  Ne-am văzut apoi toată luna următoare. Am fost împreună la petrecerea de ziua ei, unde m-am trezit singurul „băiat” (de fapt, împlinisem între timp 27 de ani) între vreo patru-cinci fete, prietenele Rodicăi, infantile şi urâţele cu toatele. Cu aceeaşi ocazie i-am cunoscut mama, neobişnuit de în vârstă. în rest, ne plimbam pe străzi însorite, la nesfârşit, îi ascultam sporovăială despre aceleaşi fete din fosta ei clasă. După vreo două săptămâni deja mă plictisisem de ea, nu de o astfel de legătură aveam nevoie, dar alternativa era camera mea goală şi serile de suferinţă atroce. Aşa că am continuat. Pe terasa blocului meu din Ştefan cel Mare, de unde se vedea tot Bucureştiul, am luat-o-n braţe şi am sărutat-o pe faţa ei rotundă şi transpirată, apoi pe buzele de copil. „Cu urechile pe spate!”, mi-a spus când s-a desprins din braţele mele. în altă zi, pe o vreme însorită şi splendidă, s-a stârnit din senin o ploaie cu stropi uriaşi, care ne-a făcut ciuciulete în câteva secunde. Am fugit ca să ne-adăpostim sub arcada liceului Zoia Kosmodemianskaia. Din rochiţa umedă a Rodicăi ieşeau aburi şi prin transparenţa ei se vedeau, înduioşători, chiloţi tetra cu elasticul înnodat într-o parte. Mă luase după mijloc şi-şi lipise burtica moale de mine. Avea părul ud ca ieşită de sub duş.

  A doua zi mi-a adus o fotografie a ei, alb-ne-gru, „singura pe care o am”. O arăta pe ea, greu de recunoscut, pentru că nu avea, acolo, mai mult de doisprezece ani. Ţinea în braţe un mare păsăroi de pluş cu o înfăţişare de cioclu. Rodica se uita în jos, neatentă. Era, acolo, încă şi mai plinuţă şi părea şi mai lipsită de apărare. Am şi acum poza asta: dacă există un centru de tristeţe al lumii, probabil că el e, azi, în sertarul de sus al bibliotecii mele, aşa cum Aleful strălucea în pivniţa personajului lui Borges.

  Prin iulie am plecat într-o tabără de tineri scriitori, undeva, în Banat. Am dat, acolo, peste o poetă nimfomană cu care am avut o poveste de toată jena. M-am înfundat până la gât în mizeria sexului, a băuturii şi-a geloziei. Tipa asta a stat cu mine într-o căsuţă de bârne, dar în acelaşi timp s-a dat oricui i-a spus „vino”, adică întregii componente masculine a taberei, zile şi nopţi în şir. M-am întors din tabără mai mult mort decât viu. Abia reintrat în