torpoarea oraşului cu asfaltul topit, am primit un telefon vesel şi fericit de la Rodica. Abia aştepta să ne revedem. Şi ne-am şi revăzut a doua zi, prin Cişmigiul năpădit de frunziş gras, cu iarba proaspăt cosită. Ne plimbam de mână, când – nu mă-ntrebaţi de ce – am început să-i povestesc toată aventura mea din tabără, în detaliu, de parcă i-aş fi povestit-o vreunui amic la o halbă de bere. A ascultat absolut tot, albă ca varul la faţă, mergând automat cu mâna în mâna mea. I-am mai spus că n-are rost să mai umblăm împreună, că s-a terminat totul. Ne-am aşezat pe o bancă, privind amândoi în faţa noastră. Deodată s-a sculat şi a plecat.

  Am reluat legătura după vreo două săptămâni. Am făcut-o din plictiseală. I-am telefonat insistent şi a durat mult până s-o fac să se vadă iar cu mine, dar curând era fericită din nou. Trecuse peste toate. După o partidă de tenis, am dus-o în camera mea şi am făcut dragoste. Pentru ea a fost prima dată. Totul a fost neplăcut şi penibil. Nu mai aveam nici o urmă de afecţiune pentru ea. După câteva zile mi-a spus că se simte rău şi că a fost la medic. Se pare că era ceva în neregulă cu mineralele din corpul ei. M-am temut să nu fi rămas gravidă şi i-am spus-o. S-a uitat la mine cu o expresie nouă, pe care n-am putut-o identifica. Nu era asta. Uşurat şi vesel, am simţit că era momentul cel mai bun ca s-o rup din nou, de data asta definitiv, cu ea. I-am spus că nu pot s-o iubesc şi că, mai curând sau mai târziu, tot aici o să ajungem. I-am spus că sunt dispus să rămânem prieteni şi tot bla-bla-bla-ul care se spune în situaţiile astea. Ţin minte că eram în acel moment undeva pe lângă Schitul Măgureanu şi că mâneam nişte clătite la un mic local. Ea se oprise din mâncat şi se uita la furculiţă. După ce-am terminat cu discursul meu stângaci şi artificios, a tăcut o vreme. Apoi a murmurat ceva ca pentru ea. „Ce-ai spus?”, am întrebat-o, uitându-mă cum se formează lacrimile în ochii ei fără gene. „Cu urechile pe spate.”, a şoptit din nou, strângând din umeri. Sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit vreodată de la Rodica. S-a ridicat gata să dărâme masa şi s-a aruncat în autobuzul care tocmai pleca din staţie, undeva foarte aproape de noi.

  Timp de douăzeci şi doi de ani am încercat să mai aflu câte ceva despre ea. Dar n-am trecut de ceea ce ştia toată lumea, că era foarte bolnavă şi că din acea vară nu a mai putut ieşi niciodată din casă. Foarte rar întâlneam, în câte-o revistă culturală, câte un mic articol semnat de ea sau, uneori, câte-o poezie. Le citeam mereu cu sentimentul cu care trebuie să-şi fi privit Macbeth mâinile-nsângerate.

  Într-una dintre ele e vorba de o femeie bolnavă şi tot mai bolnavă. Nimeni nu ştie ce are. Dar când, după lungi chinuri, în sfârşit femeia moare şi i se face autopsia, se scoate din pântecele ei o perlă grea, cu luciri cenuşii, mare cât o bilă de bowling. Cea mai mare şi mai grea perlă din lume.

  Diavolul de hârtie.

  Victor şi Ingrid împărtăşeau un secret, sau cel puţin aşa credea Victor. Pentru el, întâmplarea care-1 lega atât de strâns şi de ciudat de Ingrid se petrecuse parcă în vis sau în altă viaţă. Uneori spera din tot sufletul ca fata pe care-o iubea să fi uitat de mult totul.-Alteori ar fi vrut ca ea să fie tot atât de răvăşită de amintire ca şi el, pentru ca între ei să existe o legătură, fie şi una chinuitoare şi de nemărturisit. Mereu, când o conducea pe Ingrid spre casă, seara târziu, după orele de şcoală, pe când pălăvrăgeau despre orice privind cerul incendiat de amurg, şi când îi întâlnea ochii, Victor încerca să afle din expresia lor cât de mult ştie, cât îşi aminteşte Ingrid şi mai ales cât îi pasă. Mergeau pe străzi cu vechi clădiri galbene, cu macadamul neregulat şi sonor. Oare şi fata îl spiona în acelaşi fel, oare şi ea se-ntreba dacă el mai ştie? Avea şi ea, în adâncul minţii ei, o cameră secretă, identică în fiecare detaliu cu a lui Victor? O vizita în fiecare noapte, înainte de-a adormi, ca şi el? Victor spera cu nebunie şi-n acelaşi timp se temea cu disperare că-ntr-o astfel de noapte cele două camere, singurele identice din palatele minţilor lor, aveau să se contopească într-una singură, şi că ei se vor reîntâlni acolo şi se vor privi din nou ca atunci.

  Locuiseră amândoi, atât de demult de parcă fusese în vis sau într-o altă viaţă, într-o mică vilă din cel mai frumos cartier al oraşului. Un grup de copii îşi făcea mereu de lucru pe scările interioare ale clădirii, în semiîntunericul de cavou al vilei. Atâta câtă era, lumina se reflecta în pereţii vopsiţi în ulei şi li se revărsa difuză pe feţe, ca şi pe feţele mai mici, de carton smălţuit, ale păpuşilor. Victor şi Ingrid erau de-o vârstă, aveau aproape cinci ani în ziua când, întrerupându-se dintr-un joc oarecare, ea îl luase de mână şi-1 trăsese după ea pe scări în sus, pe scările uriaşe. Băiatul urcase foarte rar până la primul etaj, al cărui palier îi părea îndepărtat şi înfricoşător. Acolo era pentru el unul dintre capetele ceţoase ale lumii. Dar Ingrid îl ţâra acum, chicotind şi gâfâind, şi mai sus, către etajul al doilea, de netrăit şi de neimaginat, despre care copilul auzise doar legende îngrozitoare. Ingrid avea codiţe prinse cu funde din fâşii de satin albastru, destrămat, şi o rochiţă albă. In picioare avea sandale decupate, crăpate şi prăfuite, peste catarama cărora se lăsau şosetele cu model de purceluşi. „Haide”, îi spusese, „of, ce greu te laşi!”

  Ţinut al umbrelor şi al nebuniei! Luminatoarele din acoperiş puneau dâre lungi de lumină peste palierul singuratic.