Liniştea tiuia în urechi. Ingrid râdea îmbujorată. „Acum o să ne jucăm de-a doctorul, dar nu trebuie să spui nimănui”, îi zise băiatului, care privea imensele uşi ale celor care locuiau acolo şi contorul de gaze cu cadranul lui de neînţeles. Şi fetiţa-şi dăduse jos chiloţeii, se-ntinsese, cu rochia ridicată peste buric, pe-o băncuţă de lemn vopsit în verde şi el privise interiorul de purpură al trupului ei. îl silise şi pe el să se-ntindă pe bancă, cu spielho-sen-ii în vine, iar fetiţa-şi pusese palmele peste faţă şi aruncase doar o privire spre viermuşul lui catifelat. Apoi coborâseră către lumea locuită şi timpul şi tăcerea şi îndepărtarea acope-riseră totul.

  Acum învăţau la acelaşi liceu şi, uneori, mergeau împreună spre casă, pentru că locuiau din nou în acelaşi cartier, cu totul altul însă decât cel în care copilăriseră. Aveau şaisprezece ani, ea era puţin mai înaltă decât el şi cu mult mai frumoasă. Niciodată nu dăduse vreun semn că ar recunoaşte în adolescentul subţire şi negricios pe fostul băieţel din vila cea scufundată. Se apropiaseră pentru că împrumutau cărţi de poezie de la biblioteca din cartier, ce purta numele unui scriitor uitat. în pauzele dintre ore, pe când colegii lui vorbeau despre muzică şi fotbal, Victor stătea pe pragul gropii de sărituri în lungime cu o carte de poeme în mâini şi citea până se intra iarăşi la ore. Ingrid se aşezase într-o zi lângă el şi citiseră împreună. Apoi citiseră împreună în parc şi de câteva ori şi la ea acasă, o casă plină de porţelanuri şi de mătuşi. Faptul că fata cea mai frumoasă din liceu îi îngăduia unui coleg mai curând şters şi firav s-o conducă acasă era pentru toată lumea (dar mai ales pentru Victor) o mare enigmă, într-o seară, pe când Ingrid îi povestea ultimele bârfe din clasa ei, Victor începu să-mpătu-rească, cu gândurile aiurea, o foaie de hârtie plină de mâzgăleli pe care-o găsise pe biroul ei. Fata se-ntrerupse ca să-i urmărească degetele ce pliau hârtia pe diagonale, îndoiau colţuri, netezeau suprafeţe, cu dexteritatea ritualică a unui şaman sau a unei insecte. „Faci un avion?”, întrebă, dar după alte câteva plieri era deja limpede că foarte complicata structură de hârtie, cu unghiuri simetrice şi multiple era cu totul altceva, ceva aproape viu, ca un făt modelat din foiţe embrionare suprapuse. „Ce-i asta?” mai întrebă Ingrid privind pacheţelul pe care Victor îl ţinea acum de două colţuri ca nişte picioruşe. El zâmbi şi, umflându-şi obrajii, suflă puternic prin orificiul din capătul ascuţit al ciudatului ghemotoc, care se dilată deodată într-o faţă de drac mâzgălit de cerneală, cu coarne ascuţite şi gură batjocoritoare, din care atârna o limbă ca o lamă de brici. Ingrid se aruncase pe spate, în patul pe care era aşezată, râzând cu lacrimi, cu tot corpul tresăltând de o veselie nebună. De-atunci, în fiecare zi băiatul îi făcea câte-un drăcuşor de hârtie pe care, în pauze, pe drumul spre casă, în camera ei sau chiar la cinema, unde fuseseră de vreo două ori împreună, i-1 umfla brusc, în faţă, spre amuzamentul ei mereu la fel de mare. Erau drăcu-şori de toate mărimile, de la unii puchinoşi de abia-i vedeai până la diavoli cât un cap de copil, cu coarne obraznice de mărimea unor cuţite de bucătărie. Pe fiecare foaie de hârtie, având grijă ca scrisul să rămână în interior când figura se umfla, Victor caligrafiase frumos „Te iubesc, Ingrid!”

  Anul înainta către iarnă, o iarnă adâncă şi grea, în care zăpezile nu se mai terminau. La ora cinci se lăsa deja seara, o înserare nostalgică de un albastru intens şi delicat. într-o astfel de seară, pe când pe ferestre ningea năpraznic, Ingrid se-ntrerupse deodată din sporovăială. Tăcură amândoi multă vreme, apoi fata se-ntin-se pe pat, îşi ridică rochia şi-i spuse lui Victor: „Vino.” Şi Victor, la fel de-nfricoşat ca atunci, văzu din nou lumina de purpură ce răzbătea printr-o fantă subţire din corpul fetei, de parcă tot interiorul trupului ei ar fi fost de purpură topită. „Ţii minte?” şoptise Ingrid. „Vreau să văd şi eu acum”. Zeci de drăcuşori de hârtie, transparentizaţi de lumina scăzută a veiozei, priviră avid, de pe gheridonul pe care erau aşezaţi în ordinea mărimii, trupurile goale ce se-mbrăţişau peste cearşafuri.

  Victor şi Ingrid erau acum prieteni „oficiali”, în pauze se-ntâlneau pe culoar, lângă un calorifer, şi se ţineau de mână, fără să le pese de ce-aveau să spună colegii. Spre casă, înfruntau vijelia împreună. Căutau piaţete ferite de vânt, unde ningea tăcut în lumina câte unui felinar.

  Se sărutau disperat, sprijiniţi de câte-o faţadă de bloc vechi, pătrundeau în holuri întunecoase şi, descheindu-şi hainele grele, simţeau iarăşi cu degetele, ce-naintau tot mai mult pe sub haine, pielea fierbinte după care tânjeau atât, umezeala şi dulceaţa şi intimitatea trupurilor adolescentine. Nu mai avură, întreaga iarnă, ocazia să facă dragoste: mătuşile (ca şi porţelanurile) păreau să se multiplice în casa lui In-grid de la o săptămână la alta.

  În vacanţa de iarnă, Ingrid plecă într-o tabără în munţi. Primi de la ea o singură scrisoare, trimisă în prima zi de tabără. Fata ieşise deja pe pârtia de schi şi descria zăpada spulberată în soare în timpul unei coborâri vijelioase. Avea un instructor colosal, un adevărat campion. Şi colege simpatice. în finalul scrisorii Ingrid îl săruta şi abia aştepta ca ei să se revadă. Victor avu o strângere de inimă citind scrisoarea. El nu schiase niciodată. Nu dansase niciodată. Nu avea bani niciodată. Nu-şi imagina nici un viitor cu Ingrid. Dar nici fără ea. Rămas pe gânduri, împături mecanic scrisoarea, pe o diagonală, apoi pe alta, şi iarăşi un pliu, şi apoi altul, până când umflă dintr-o singură suflare un dră-cuşor scris pe toate părţile, ce rânjea la el batjocoritor.

  Trecură câteva zile, apoi o săptămână de când fata trebuia să se-ntoarcă din tabără. Victor nu primi nici un telefon. Sună el, în cele din urmă, şi-i răspunse o mătuşă. Fata era de mult în oraş, iar acum plecase la cinema. Băiatul nu mai suporta