de-atunci serile. Cum începea să se-ntu-nece mergea la fereastră, lipea fruntea de geam şi privea amurgul galben de iarnă până îl sufoca nefericirea. Ieşea atunci şi rătăcea prin cartiere necunoscute. Ajungea uneori atât de departe, şi casele erau atât de stranii – ornamente de ipsos pe ziduri crăpate, gata de prăbuşire, geamuri acoperite cu ziare îngălbenite – încât băiatul se simţea în altă viaţă, sau într-un vis. într-o seară se regăsi în cartierul copilăriei sale. Recunoscu imediat vila străveche şi pătrunse în umbra ei de cavou. Ce glacial era aerul înăuntru! Ce umbră deasă şi ce lumină tulbure se reflecta în pereţi! Victor urcă încet scara interioară, încolăcită în jurul marelui hol. Dezolarea şi spaima de-atunci îl învăluiră. Primul etaj îi păru din nou capătul lumii. Cu o sforţare de care nu s-ar fi simţit în stare urcă totuşi mai departe, iar acum stătea pe palierul celui de-al doilea etaj unde totul era neschimbat, neschimbat! Uşile celor ce locuiau acolo îi păreau tot aşa de uriaşe. Contorul de gaze era la locul lui, la fel şi băncuţa, pe care Victor se aşeză şi stătu multă vreme nemişcat. „Ingrid”, spuse într-un târziu, şi era ca şi cum ar fi fost singurul cuvânt care s-a auzit vreodată pe acel palier, în acea lume.

  Şcoala reîncepu şi Victor o revăzu pe Ingrid. Era frumoasă şi fericită. După cursuri o aştepta în fiecare seară un automobil. Un bărbat tânăr îi deschidea portiera şi ea urca şi se ghemuia pe banchetă. Şi maşina se dizolva în noapte.

  Cu Victor se purta prietenos, familiar, ca şi când ar fi fost întotdeauna doar colegi, doar buni camarazi. Se-ntâlneau uneori pe culoare, schimbau câteva vorbe. „Ţii minte?”, ar fi vrut s-o întrebe Victor, dar era ca şi când fata uitase, din nou, tot ceea ce el n-ar fi uitat niciodată.

  Anul glisa pe osiile sale către primăvară. Victor străbătuse în lung şi-n lat ţinuturile stranii ale nefericirii. Scrisese poeme foarte lungi şi îngheţase pe străzi pustii. Nu-nţelegea cum ieşise viu din iarnă. într-o zi, căutând ceva prin adâncul şifonierului părinţilor săi, găsi un pacheţel ciudat. Era o pungă de hârtie uzată în care părinţii îi păstraseră toţi dinţişorii de lapte, dulci la pipăit şi lucitori ca sideful. îşi amintea cum i se clătinau şi cum şi-i scosese pe rând, legaţi cu câte o aţişoară de clanţa uşii. Tata trântea uşa, iar dintele rămânea atârnat de sforicică, mânjind-o cu un pic de sânge. Pipăi între degete, visător, osişoarele lustruite. Le atinse cu limba. Erau dulci şi călduţe. Fuseseră odată trup din trupul lui.

  Deodată primi un telefon de la Ingrid, primul după luni de zile. „Vino la mine. Trebuie să vorbim”, îi spusese, şi aproape nimic altceva, închisese fără să spună la revedere. Victor ieşise aproape-n aceeaşi clipă. Afară era o vreme umedă. în tăcuta casă a fetei, mă tuşile şi bibelourile vegheau prin colţuri. Pe gheridonul din camera ei nu mai era nici un drăcuşor de hârtie. Dar ea stătea pe pat şi-i dispăruse cu totul aerul triumfător şi fericit din iarnă. Bărbatul pe care-1 iubea o părăsise şi Ingrid purta acum, în adâncul de purpură al trupului ei, un pacheţel de foiţe embrionare pliate complicat. Mai mult nu putu să-i spună. Lacrimile îi şiro-iau pe toată faţa. „Vino!”, îi strigă isteric, des-cheindu-şi bluza cu degete tremurătoare. „Ce-mi pasă de el? Cine e el ca să-mi pese?” Victor se ridică şi se-ndreptă către uşă, fără să mai vadă cum Ingrid se prăbuşeşte, cu sânii goi, pe pat, cum muşcă perna umplând-o de salivă, cum se zbate, cum zgârie cu unghiile cearşaful.

  Ajuns acasă, băiatul stătu multă vreme la fereastră. Privea calcanul casei de vizavi, coşcovit şi bătrân, ce abia se mai ţinea în picioare, prins cu scoabe ruginite. O lumină galbenă se-ntindea în toată curtea interioară. „Ingrid”, spuse, cu fruntea sprijinită de geam. După o vreme se aşeză la masa lui încărcată de cărţi. Luă o foaie mare dintr-un bloc de desen şi scrise pe spatele ei „Te iubesc, Ingrid”. O plie şi o-mpături, tot mai mărunt şi mai complicat, până ce lucruşorul ascuţit, încă de nerecunoscut, îi umplu palmele amândouă. Suflă din răsputeri în orificiul său, până când capul dră-cuşorului şi coarnele lui ascuţite, şi limba ivin-du-se batjocoritoare din bot se umflară brusc, şi Victor ţinea acum în mâini cel mai mare diavol de hârtie pe care-1 făcuse vreodată. Deschise trusa de acuarele şi, cu o răbdare maniacală, se apucă să-1 picteze în stacojiu, să-i facă ochi negri, hipnotici şi interiorul gurii de purpură. Coarnele i le vopsi în negru strălucitor. Un strop de lacrimă atinse însă una dintre ele, decolorând-o. Băiatul scoase din sertar punga de hârtie cu mărunţii dinţi sidefii, propriii lui dinţi de copil, şi-i lipi, în două şiruri ordonate, pe fălcile diavolului. Rămaseră, privindu-se-n ochi, Victor şi diavolul de hârtie, până ce asfinţitul îşi prelungi limbile de flacără în odaie.

  Cine sunt eu?

  câţiva ani, răscolind prin vrafurile mele de CD-uri, am dat de unul ce cuprindea teste de personalitate sub forma unor joculeţe amuzante, intuitive, frumos colorate, de ţi-era mai mare dragul să le priveşti. între atâtea şi-atâtea binecunoscute teste proiective, care-ţi cereau să desenezi o familie, un om, un copac etc, se afla şi cel numit „Who Am I?”, ceva mai primitiv ca grafică, dar atrăgător prin structura sa cumva deosebită conceptual. Pe scurt, ţi se cerea mai întâi să alegi între şase tipuri de case. Apoi alegeai unul din şase tipuri de garduri, în curte plasai un copac ales din şase copaci şi un lac din şase lacuri. Deasupra casei trebuia să plasezi un soare, fireşte ales din cei şase disponibili, şi unul dintre cei şase nori, mai pufoşi sau mai întunecaţi, mai subţiri sau mai groşi, după preferinţă. în fine, dou-ul imaginii era un şarpe, ales şi el dintre cei şase şerpălăi mai mult sau mai puţin încolăciţi, pe care puteai să-1 pui oriunde în grădină, lângă casă, în pom sau chiar în lac. Cu aceste elemente m-am apucat eu să fac