un peisaj drăguţ, armonios, bine proporţionat. Casa mea era înaltă, cu frumoase ferestre arcuite în partea de sus, luminată de un soare mare şi strălucitor, pe care norişorul firav nu-1 împiedica să ardă cu putere. Lacul se afla lângă casă ca o mică piscină cu ape al-bastru-tremurătoare, iar lângă lac, copacul, cu o bogată şi roditoare coroană. Şarpele l-am pitit într-un colţ obscur, departe de locuitorii vilei mele. Foarte mândru de isprava mea, am dat un F4 şi pe loc mi-a apărut, cu litere albe pe fond negru, sentinţa: tipul meu de personalitate. Şi-acum mă trece un fior de neplăcere când mi-o amintesc: „You are a conformist”, aşa începea rechzitoriul, care continua apoi, pe două pagini, în acelaşi ton: îmi plac lucrurile banale, simetriile burgheze, n-am pic de romantism, nici vreun talent deosebit. Cariera cea mai potrivită? Contabil. în dragoste aspir spre o situaţie confortabilă, bani voi avea câţi îmi trebuie, dar nici un sfanţ mai mult. Lista de injurii continua pe vreo trei pagini în acelaşi ton. Aurea mediocritas. Rareori m-am supărat pe cineva sau pe ceva mai mult ca pe jocul ăsta atunci. Era ca şi când o femeie frumoasă m-ar fi privit cu dispreţ, spunându-mi: „M-ai dezamăgit. De fapt nu eşti decât un conformist nenorocit.”, şi mi-ar fi întors cel mai minunat spate imaginabil, decoltat până la fese. La naiba! am strigat şi, ca de obicei când sunt nemulţumit de mine şi vreau să-mi vorbesc, m-am dus şi m-am privit în oglinda de la baie. Din oglindă mă privea înapoi cel mai conformist bărbat din lume.

  Păr negru, ochi negri, gura. habar n-am cum (conformistă, probabil), nasul. Dar n-am mai putut să mă privesc prea mult în ochi. Situaţia era intolerabilă şi trebuia rezolvată rapid. M-am repezit la computer şi-am deschis iar micul program. „De-acum, între noi doi!”, i-am strigat. De data asta am făcut alegerile cele mai ţicnite: o casă pe-o rână, un pom numai crăci uscate, un soare pipernicit pus câş într-un colţ al bolţii şi-n schimb ditamai norul prăvălit pe acoperişul casei, dramatic ca-n „La răscruce de vânturi”! Lacul l-am pus, pervers, chiar în uşă, ca locatarii, păşind afară, să nimerească-n el pân-la gât. Cât despre şarpe, am ales de data asta animalul cel mai mare şi mai gras, pripăşit în lac ca monstrul din Loch Ness. Te apuca jalea şi mila pentru nenorociţii proprietari ai casei cu pricina. Am dat din nou F4 şi (yeaaah!) de data asta am citit cu voluptate: „You are an artist, a wonderful dreamer”! Aşa începea textul, şi continua ţinându-mă numai în elogii. Eram de data asta sortit unei cariere de star, poate un mare actor sau un pictor celebru, aveam să am cele mai senzuale iubiri şi cele mai burduşite conturi elveţiene. „Vezi că se poate?”, i-am aruncat în treacăt bietului „Who Am I?” şi apoi l-am dezinstalat pentru totdeauna. Mintea umană se arătase încă o dată triumfătoare în faţa unei simple maşinării.

  Ce bine-ar fi ca în viaţa noastră cotidiană să putem alege, ca în joculeţul meu, sori mai mari sau mai mici, lacuri şi copaci de diferite forme şi culori, şerpi cât de mari sau de inofensivi vrem! Să ne construim eul mereu altfel şi întotdeauna fascinant! Din păcate, pe acest tărâm unde am nimerit fără să ni se spună cum şi în ce scop, nu ni se dă decât o singură încercare, iar peisajul minţii noastre, însorit sau mohorât, ospitalier sau arid, nu ni-1 alegem noi singuri. Şi totuşi, oricât de prinşi suntem în fluxul evenimentelor exterioare, oricât de aleatoriu ne poartă viaţa dintr-o parte-ntr-alta, fiecare dintre noi, măcar de câteva ori în viaţă, se gândeşte la sine însuşi ca la o fiinţă dragă şi-ndepărtată, de care-i e dor şi pe care-ar vrea cu nostalgie s-o regăsească.

  Cine sunt eu? Care este eul meu cel adevărat? îmi pun şi eu această întrebare cel puţin de la vârsta de paisprezece ani, dintr-o noapte plină de stele în care pe pământ nu lumina decât vârful ţigării vărului meu, boemul familiei. Stăteam amândoi la o masă de lemn scoasă în curte, într-un sat bănăţean unde venisem în vacanţă. Deşi cu nouă ani mai mare ca mine, nu mă lua în râs când discutam cu gravitate despre, aproape literalmente, câte-n lună şi-n stele: nemurire, Dumnezeu, univers, dragoste. In acea noapte aveam să vorbim până s-a revărsat de ziuă. Eu îi povesteam marea mea descoperire din acel an, anume ideea că nu putem şti niciodată cum vede lumea altcineva: poate că tu vezi albastru un lucru pe care eu îl văd roşu, dar, fiindcă tu numeşti acea culoare tot roşu, nu voi afla niciodată ce vezi tu cu adevărat. Nu ştiam atunci că solipsismul ăsta primitiv trece prin mintea a trei sferturi dintre adolescenţi. Vărul meu îmi vorbea şi el despre cum dăduse de nu ştiu câte ori la teatru, cum desena şi cum scria versuri, cum cânta la chitară câte-o noapte-ntreagă, cum îşi impunea să facă gesturi absurde, să spună, de exemplu, ceva pe franţuzeşte vreunei ţărănci bătrâne. „Dar de ce faci toate astea?”, l-am întrebat, privind cum vârfurile copacilor nevăzuţi mătură stelele la fiecare rafală de vânt. Vârful incandescent se ridica, se aprindea deodată mai tare şi vedeam atunci, ca-ntr-o cameră unde se developează fotografii, profilul său de tânăr pletos şi cu perciuni mari, cum se purtau în vremea când „Phoenix/-ul scotea primele albume. „Nu ştiu. poate pentru că mă caut pe mine însumi. încerc de toate, vreau să mă realizez, nu vreau să trec anonim prin viaţă.” „Şi te-ai găsit? Pe tine însuţi, adică?” l-am întrebat cu naivitate. „Nu cred, încă nu.” Bietul meu văr! Nu ştia pe-atunci că avea să devină pentru toată viaţa un anonim inginer într-un orăşel de provincie, în acea noapte, însă, el mi-a deschis, fără să ştie, o zonă la care, contopit cum eram cu lucrurile şi feţele înconjurătoare, nu meditasem încă. Aveau să mai treacă doi ani până când, într-un alt sat, de la Dunăre, aveam să am deodată revelaţia că exist, că eul meu în fine