Cei mai mulţi dintre noi trăim în lumea exterioară şi ne identificăm (o facem de la trei ani) cu imaginea noastră din oglindă. Suntem cei care suntem. Când spunem „eu” ducem arătătorul spre piept: sunt corpul meu, un lucru din lumea largă. De obicei n-avem timp de introspecţie şi, dacă ne căutăm conştient propria noastră fiinţă, o facem nu către interior, ci spre suprafaţa mereu schimbătoare şi colorată a vieţii, ca un alergător care ar porni o cursă ţâşnind invers din startere. De obicei, nu „ne” gândim, ci „ne” trăim, pentru că stilul de viaţă actual descurajează viaţa interioară. Ca urmare, ne folosim de obiecte ca simboluri pentru o presupusă personalitate ascunsă, retrasă din realitate şi la care de fapt nici nu ne mai gândim. Am o prietenă obsedată de propria ei personalitate şi care totuşi se fardează şi se-mbracă mereu după schimbătoarele mode din reviste şi se culturalizează după la fel de efemerele trend-uri artistice. O vezi azi cu ochii încercănaţi negru, „punk”, mâine lilină şi suavă, în cămăşi pastelate de mătase, poimâine femeie de afaceri, la taior şi cravată bărbătească. Azi e fascinată de teatru şi se vâră între regizori şi actori, mâine intră într-un mediu de artişti plastici, lăsând teatrul baltă. Astăzi citeşte în extaz cine ştie ce autor descoperit subit, îl mitizează, îi dă o aură mistică şi i se închină ca unui idol, pentru ca mâine altul să îi ia locul, pe când cel dinainte cade în dizgraţie. Şi totuşi ea numeşte tot acest şir de trădări de sine, toată această derivă pe valurile entuziasmelor de moment, „personalitatea ei”. Nu mă-ndoiesc că, în felul ei, această femeie se caută şi ea pe sine, dar, sistematic şi intenţionat, se caută unde nu se află, de teamă ca nu cumva, într-un târziu, să se găsească. Pentru cei ca ea pare să fi compus Frank Zappa faimosul cântec „Do you know what you are? You are what you is!” Eşti ce este, ce se vede, nici un strop mai mult. Eul nostru nu mai e altceva decât vidul interior indus de viaţa noastră supraaglomerată, supraocupată, din care nu ne mai alegem cu nimic din ceea ce „cu adevărat contează”.

  Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de nefericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, depresia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, îndrăgostirea – toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii tale „reale” îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuşi. Şi vei rămâne mereu aşa dacă viaţa nu se hotărăşte o dată să te dea cu capul de pragul de sus. în adolescenţa mea, o dragoste nefericită şi apoi experienţa mizerabilă a serviciului militar mi-au dezvăluit ce n-aş fi crezut niciodată că zace-n mine: multă ură, frustrare şi laşitate, dar şi multă putere de a îndura. Nu-mi mai fac de-atunci atâtea iluzii: nu sunt cu adevărat nici bun, nici frumos sufleteşte, nu pot fi un „model” pentru nimeni, aşa cum nici eu nu am modele în viaţă. Experienţele ulterioare m-au învăţat şi ele să nu mă păcălesc pe mine însumi. E tare bine să ştii ce zace cu adevărat în tine. Am un amic care se consideră infailibil. E uimitor cum îşi converteşte mereu eşecurile în victorii, cum îşi justifică greşelile, cum le uită sistematic pe cele ce nu se pot justifica. Dacă-1 asculţi, ai senzaţia bizară că ai întâlnit singurul om care n-a greşit niciodată. Tot ce-a făcut vreodată a fost perfect, toată lumea-1 admiră, numai părerile lui sunt juste în legătură cu toate subiectele posibile. Mecanismele lui de apărare sunt hipertrofiate şi mereu în alertă: nimic rău nu trebuie să ajungă la urechile ultra-orgolioase ale sinelui său. Rareori vezi o discrepanţă mai mare între cine-şi imaginează un om că este şi cine este el cu adevărat.

  Aşadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupe-ze-n diapozitive subţiri. în momente diferite, după ele, am personalităţi diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc: faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.

  Petruţa.

  Cram în clasa a patra când IDR-ul a-început să-mi iasă neobişnuit de mare. Deşi era o injecţie, nu prea ne era frică de ea, pentru că ne-o făceau în antebraţ, cu un acuşor ridicol de mic, ce ne vâra un strop de lichid sub piele. Am fi preferat, bineînţeles, vaccinul pe zahăr cubic, dar asta era. Ne înşiram în faţa uşii cabinetului medical, cu mâneca suflecată şi, când ajungeam înăuntru, ne uitam mai întâi cum le face la cei din faţă, ne băteam joc de fetele şi mai ales de băieţii fricoşi şi, când ne venea rândul, întindeam mâna şi ne uitam în partea cealaltă. Peste câteva zile veneau să vadă rezultatul. Atunci începea chinul meu.

  Prima dată m-a luat prin surprindere. Nici nu mă mai gândisem la micul „vaccin”. Cel pe care ţi-1 făceau în picior era afurisit rău, a doua zi te durea groaznic şi nici nu mai puteai să-ndoi piciorul, mai ales că toţi colegii încercau să te pocnească peste el când nu erai atent. Pe lângă el, IDR-ul era un fleac. Asistenta medicală a intrat în clasă şi ne-a luat la rând, începând din prima bancă. Eu, deşi cel mai mărunţel dintre băieţi, stăteam în ultima bancă, lângă un repetent de două ori cât mine, Puică Ion, pe care, chipurile, trebuia să-1 aduc pe calea cea bună. Puică ăsta era un tembel ce nu s-a văzut. La o lecţie de citire cu faimoasa bătrânică ce alunecă iarna pe-o pojghiţă de gheaţă şi copiii o ajută