să se ridice, Puică citise „.şi bă-trâ-nica a-lu-ne-că pe o ploş-niţă.” Era dezastru. El a văzut primul IDR-ul meu, la vreo două zile după ce ni-1 făcuseră. Cu al lui mi l-am comparat şi eu şi m-a apucat frica. La el, abia se cunoştea puţină ro-şeaţă în jurul înţepăturii. La mine era ditamai pata cât o farfurioară, purpurie pe braţul meu subţire, cu pielea aproape transparentă peste vinele albastre. „Bă tebecistule”, mi-a zis Puică, „nu mai stau cu tine în bancă!” Copiii s-au adunat în jurul meu şi-au început să scandeze: „Of-ti-co-sul! Of-ti-co-sul!” Cuvântu-ăsta (cu care m-au zgândărit apoi câţiva ani la rând) m-a mirat la început, fiindcă pentru mine ofticos era ăla care se supără la jocurile de cărţi sau la fotbal: „Te oftici, bă, te oftici!”, striga câte unul;

  Oftica e boală grea, Cutare suferă de ea!

  i se cânta ofticosului. Lumpă, dintre noi, cei de la bloc, era cel mai ofticos. Pe locul doi era Simfonia-n Do Major.

  Până să ajungă asistenta medicală la banca mea, copiii din clasă îmi trăgeau cu forţa deasupra pupitrului braţul pe care voiam să mi-1 ascund: „Tovarăşa! Tovarăşa! Ia uitaţi la băiatu'ăsta!” Aşa că sora i-a lăsat pe ceilalţi baltă şi a venit în fundul clasei. Eram acum, ridicat în picioare, în centrul atenţiei. îmi amintesc că tremuram din toate încheieturile. Toţi colegii râdeau şi se strâmbau la mine. Asistenta mi-a luat braţul, mi-a măsurat pata, în cruciş şi-n curmeziş, cu o riglă de plastic şi a clătinat din cap. A vorbit puţin în şoaptă cu învăţătoarea. După aceea ne-a dat pauză.

  După o vreme mi-au repetat IDR-ul, numai mie, fără să ştie colegii din clasă. Mi-a ieşit la fel. Când am văzut iarăşi pata crescând m-am ruşinat foarte tare. Nu mă chinuiau numai hărţuielile copiilor, care toată luna schimonosiseră poezii şi cântece ca să-mi poată miorlăi în faţă cuvântul cel de ruşine:

  Am cravata mea, Sunt tebecist! Şi mă mândresc cu ea, Sunt tebecist!

  Îmi cântau, vârându-se în mine şi suflându-mi în faţă. Iar după ora de română cu „Preda Bu-zescu” îmi recitaseră:

  Tebecistul scoase o secure mică Şi lovind pe Preda pavăza îi strică!

  Mai mult mă enerva acea pată roşie care se lăţea de la o zi la alta fără ca eu s-o pot opri, fără să pot face ceva. Parcă mi-o făcuse cineva cu fierul înroşit pe frunte, aşa mă simţeam. îmi pusesem eu nişte comprese, o linsesem câte un sfert de oră, doar-doar o scădea – degeaba!

  Eram ofticos şi mă păştea preventoriul, cum şoptise asistenta prea tare către Tovarăşa, iar copiii auziseră şi, cu voci de desene animate, cotcodăceau după mine: „Preventooooriu! pre-ventooooriu!”.

  În clasa noastră era o fată Petruţa, foarte bru-neţică şi-mbrăcată mereu în şorţul de uniformă cel mai decolorat din clasă. Părinţii ei nici măcar n-avuseseră bani să-i cumpere o matricolă imprimată cu vopsea galbenă, cum aveam toţi: mama ei îi cususe numărul cu aţă galbenă pe-o bucată de diftină. In singura poză cu toată clasa pe care ne-au făcut-o într-a patra şi care-a costat zece lei fiindcă era colorată, cu toate că nu ieşise bine, şi ne-au silit s-o cumpărăm cu toţii, Petruţa stă pe rândul din mijloc, în banca a doua, lângă Fleşeriu Dan. Eu aproape că nu mă văd, sunt doar un punct negru în fundul clasei. Petruţa era foarte veselă, sprintenă ca o vrabie şi n-avea nici un iubit, cu toate că în clasa noastră era un dezmăţ ce nu s-a văzut, aproape toţi aveau iubiţi şi iubite, unii, ca Apostol, chiar mai multe. Ajunseseră chiar să joace gajurile pe sărutate, suiţi pe câte o bancă, şi unii nu se pupau numai aşa, în aer, sau pe obraz. Mie-mi plăcea de Lili, dar eram atât de sfios că, doar dacă se uita Lili la mine, o şi luam la fugă cât puteam. Iar de când cu IDR-ul nici atât curaj cât înainte nu mai aveam. în fiecare pauză mă duceam la veceul băieţilor şi mă-nchi-deam într-o cabină ca să-mi privesc pe furiş pata de pe braţ. Nu rezistam să nu mă uit dacă nu cumva a mai scăzut, deşi la ieşire se găsea mereu vreunul care să-mi strige: „Ce faci, Oftică, ţi-ai luat pastila?” în cabina de closet pereţii erau plini de desene cu prostii şi de poezioare tot cu prostii. Desenele arătau nişte fete crăcănate, dar desenate foarte urât, şi direct în sus spre păsăricile lor arăta vârful unei săgeţi, iar la capătul celălalt al săgeţii scria cuvântul foarte urât PIZDA. Şi în poezii era cuvântul ăsta, şi altele. Una dintre ele era scrisă cu pixul pe uşă de un băiat mai mare, vreun derbedeu, fiindcă spunea:

  Pizda măti-ntre copaci!

  Mata are cinci gândaci:

  Unul mişcă, Altul pişcă, Altu-nvârte la morişcă, Unul face tăiţei Şi-altu-şi bagă pula-n ei!

  Intr-o zi, când m-am întors în clasă de la ve-ceu, am găsit mulţi colegi adunaţi în jurul unei bănci. în bancă stăteau Petruţa şi una Iosub, şi Petruţa le făcea copiilor un oracol, adică le citea nişte-ntrebări dintr-un caiet: dacă au vreun iubit, din ce clasă e, dacă e înalt sau scund, blond sau brunet, dacă-nvaţă bine etc, şi pentru fiecare răspuns trăgea câte-o liniuţă în caiet. Apoi tăia liniuţele câte trei şi ieşeau nişte cifre: 323, 132,231 etc. După ele îţi spunea dacă cel la care te gândiseşi te iubeşte sau nu, sau doar îi placi, şi mai erau şi alte răspunsuri posibile. Toată lumea râdea şi se distra, dar mai ales ar fi vrut să ştie la cine se gândise fiecare, adică cine le erau iubiţii. Petruţa tocmai terminase cu ultimul, şi mai era timp din recreaţie (care era de 20 de minute, dar Tovarăşa nu apărea înainte de jumătate de oră), aşa că picasem tocmai la timp. „Fă-i şi Iu' Tebecistu'„, au început să strige, „că poate iubeşte şi el vreo tebecistă de-a lui!” N-am putut să scap, m-au îmbrâncit peste fetele din bancă şi aşteptau acum ca Petruţa să-nceapă cu întrebările. Dar