ea mai întâi n-a vrut, a-nchis repede caietul şi-a dat să-1 bage în ghiozdan: „Nu mai, gata, vine Tovarăşa!” „Fă-i, fato, şi lui, că nu vine!” strigă Iosub de lângă ea şi-i smulse şi caietul, aşa că Petruţa trebui să-mi facă şi mie oracolul.

  Nu ştiu de ce, m-am gândit chiar la ea. Săraca, avea pielea atât de măslinie. Şi părul, nu ştiu cum, puţin unsuros. Şi acasă nu stătea o clipă, făcea treabă, gătea, îngrijea de doi fraţi mai mici, ştiam de la mama, care aflase de la şedinţa cu părinţii. Cu toate astea, îşi făcea mereu temele, chiar desena bujori şi fluturaşi la colţurile paginii, pentru care Tovarăşa îi dădea un punct în plus la notă. Petruţa a-nceput să mă-ntrebe. Am dat toate răspunsurile gândin-du-mă la ea, dar uitându-mă-n altă parte, ca să nu înţeleagă nimeni la cine mă gândeam.

  Şi cum dădeam eu răspunsurile, deodată s-a-ntâmplat ceva. Am observat ceva la Petruţa. Cred că doar faptul că nu mai era veselă. Nu ştiu ce-am simţit, de fapt, dar era ca şi cum ceilalţi din jur nu mai contau, de parc-aş fi rămas singur cu ea în sala pustie. Şi de parcă ea se prinsese la cine mă gândisem. După ce am dat toate răspunsurile, ea a tras liniuţele şi oracolul a ieşit: „Te iubeşte, dar o ascunde”. Toţi au început să râdă, dar chiar atunci a intrat Tovarăşa, care a-nceput să ne tragă cataloage-n cap, gonindu-ne-n bănci.

  Ultima oră din ziua aceea, seara târziu, a fost ora de desen. Ora asta n-o făcea cu noi Tovarăşa, ci o studentă în practică, pe care golanii de la noi din clasă, mai ales Strinu şi Dubinuc, o chinuiau ca pe hoţii de cai. De multe ori a ieşit din clasă plângând în hohote. „Tu ar trebui să te duci undeva într-o peşteră”, îi spusese o dată, cu ochii-n lacrimi, lui Strinu, scoasă din minţi de guiţăturile lui. „Mă duc, dacă mă duceţi dumneavoastră-n spate!”, rânjise el. Pentru asta directorul îl bătuse zece minute-n şir în faţa clasei, de-1 umpluse de sânge. Dar tot nu se potolise.

  Afară ningea de rupea, vedeam pe geamurile clasei. Se lăsase întunericul. Fulgii păreau acum roz şi, dacă te uitai mult la ei, ţi se părea că toată clasa zboară în sus, spre cer. Petruţa stătea acum cu mine în bancă, pentru că la ora de desen puteam să ne aşezăm cu cine vroiam noi, aşa că toţi colegii şi colegele se mutau cu iubitele şi iubiţii lor. Şi Petruţa a venit deodată în banca mea. Am plecat în altă bancă, dar ea a venit iar lângă mine. Mi-era groaznic de frică să nu creadă colegii că o iubesc! Până la urmă am lăsat-o. Ne pictam pe foi de bloc mic de desen peisajele de iarnă cu case acoperite de zăpadă şi oameni tot de zăpadă. Aveam deja multe planşe în bloc, văluri te din cauza acuarelei. Pictam tocmai hornul încărcat de nea al casei şi fumul care ieşea din el când, iarăşi, s-a făcut un fel de linişte-n jurul nostru. M-am uitat speriat la Petruţa, dar ea nu mai picta şi de fapt nu pictase absolut nimic, foaia ei era albă ca zăpada. Cum nu văzusem până atunci? Privea doar în jos, era de parcă ochii ei ar fi fost numai gene. Şi, când mă aşteptam mai puţin, şi-a lăsat încet degetele pătate de cerneală ale mâinii stângi peste mâna mea. Am simţit că-mi bate deodată inima foarte tare, dar nu pentru că palma ei era peste a mea, ci fiindcă ea mi se ridica pe braţ, împingându-mi încetişor mâneca hainei şi a cămăşii de uniformă! încet-încet, dezvăluită de degetele ei, groaznica mea pată roşie se ivea deja, în văzul tuturor, creştea şi se lăţea pe măsură ce ea-mi dezvelea braţul tot mai sus, către cot. Şi, nu ştiu cum naiba, nu puteam să mă mişc, să mi-1 trag înapoi! Acum, pe mâna mea moale întinsă pe pupitrul jegos, pata cea roşie se vedea cu totul, rotundă şi fierbinte de parcă mi-ar fi făcut-o un fier de călcat. Copiii ceilalţi erau acum un fel de mâzgălitu-ră colorată, iar fulgii de zăpadă se opriseră din căderea lor la ferestre şi pâlpâiau nemişcaţi. Şi Petruţa, în liniştea clasei, şi-a aşezat doar uşor palma pe marea pată, mai uşor decât ar fi fost atingerea unui fulg, şi atunci pata mea a pălit cu încetul, contururile i s-au şters şi culoarea a dispărut în câteva minute sub piele. Doar înţepătura, ca un punctuleţ negru, mi-a mai rămas pe braţ, acum la fel de palid şi brăzdat de vinişoare ca al oricărui alt copil. Petruţa s-a uitat din nou la mine, aşa, serios şi gata să plângă de parc-ar fi luat o notă proastă, după care a fugit în altă bancă iar eu am rămas năuc, frecându-mi braţul dezgolit. Ningea iar frumos şi repede-repede, iar Dubinuc cotcodăcea din nou în fundul clasei.

  A doua zi, asistenta medicală a fost foarte mirată. M-au dus la spital, mi-au făcut analizele şi nu au mai găsit nici urmă de microbi în sângele meu. Şi părinţii mei au trebuit să umble foarte mult, fiindcă-mi făcuseră deja formele să mă trimită în preventoriu, la Voila. Acum trebuiau să mă-nscrie din nou la şcoală, o com-plicaţie-ntreagă. Dar măcar se bucurau şi ei că nu au un copil tebecist, fiindcă asta ar fi însemnat încă şi mai multă bătaie de cap cu medicamentele, plus că nu ar mai fi dormit nopţile de tuşea mea.

  De-atunci, IDR-ul nu mi-a mai ieşit niciodată mare, dar colegii mei mi-au zis, totuşi, pâ-nă-ntr-a şaptea, tot Tebecistu' (după care, nu se ştie de ce, au început să-mi zică Mamutul sau Trompă). Petruţa a mai stat la noi în clasă până la sfârşitul trimestrului, apoi părinţii ei s-au mutat în alt cartier şi au dus-o la şcoala de-acolo. Azi e vânzătoare la raionul de ceasuri al magazinului Cocor. Trec uneori pe-acolo, nu prea des, o-ntreb câte ceva. îmi răspunde profesional, aruncându-mi doar câte-o scurtă privire.