„. A lovely Utile jewish princess.” v^riticii îi împart pe scriitori în fel şi chip, după afinităţi, după generaţii, după familii de spirite şi după curente literare, dar în ceea ce mă priveşte cred că ei pot fi tot atât de bine clasificaţi în scriitori care-au avut puţine femei şi scriitori care-au avut multe femei. Nu intru aici în amănunte, oricât ar fi de semnificative: ce-nseamnă, adică, să ai o femeie, de ce mă refer doar la scriitori bărbaţi, ce se-ntâmplă cu autorii gay etc. Recunoşti imediat scriitorii care-au avut multe femei la viaţa lor: în paginile acestora personajele feminine sunt un soi de automate cu păr lung (şi blond), cu sâni mari şi funduri rotunde, care vin când le chemi şi dispar după ce acţiunea – dă-i şi trage-i! – a ajuns la un bun sfârşit. Erotismul nu e mai important la ei decât masa de prânz sau decât o partidă de tenis.

  În schimb, cei ce-au avut puţine femei (nu mai vorbesc de cei care n-au avut nici una, sunt şi nefericiţi dintr-ăştia) au tendinţa maniacală să descrie pe zeci de pagini fiecare nuanţă a zâmbetului lor, să-ntoarcă pe toate feţele fiecare cuvânt al lor, să filozofeze despre feminitate ca arhetip, să dezvolte o mistică-ntreagă în jurul marii zeiţe a dragostei şi a morţii. întind, adică, de bietele două-trei femei cu care-au avut de-a face, de parc-ar vrea să suplinească astfel, prin calitatea scriiturii, cantitatea deficitară de experienţă. Oricât ne-am strădui, prin urmare, nu putem ieşi din dilema voicaniană: metafizica la un capăt al spectrului şi o parte gingaşă a anatomiei feminine la cealaltă.

  Vai, mă număr printre cei care sunt mai aproape de metafizică pe acest continuum al feminităţii. Despre cele câteva femei (dar ce femei!) care mi-au onorat mintea, viaţa şi patul am scris de zeci de ori. Volută a corpului lor şi rictus al gurii lor şi cârlionţ al capriciilor lor n-au rămas neconsemnate în pagini boţite şi fierbinţi asemenea cearşafurilor unui bărbat singur. M-am plimbat de nenumărate ori prin muzeul îngheţat şi gol de sub bolta ţestei mele privind la nesfârşit cele câteva exponate: femei spectrale, de-o sută de ori mai înalte decât mine, urcate pe socluri criselefantine, cu numele lor scrijelit pe plăci de onix. Le ştiu cum mă ştiu pe mine însumi. Ele, care îmbătrânesc obscure prin vreun colţ al lumii ce la rândul ei îmbătrâneşte, şi-au lăsat definitiv amprenta în azotatul de argint al paginilor mele, unde trăiesc tinere şi minunate, nedeformate de sarcini şi de nostalgie.

  Acum mă gândesc la Ester, cu care nu m-am culcat niciodată, fapt pentru care revin la mărunta dar atât de intensa întrebare: ce-nseamnă să ai o femeie? Căci nu ai avut cu adevărat zeci de femei cu care ai făcut dragoste, şi-n schimb simţi că niciodată n-ai posedat mai deplin, mai extatic pe cineva decât pe puştoaica ce ţi-a aruncat o privire într-un troleibuz aglomerat, şi pe care n-ai mai văzut-o de-atunci niciodată. Mi-am adus aminte de Ester (care în povestirea mea „REM”, scrisă pe când ne plimbam de mână pe cheiul Dâmboviţei în fiecare noapte, este cea care, deghizată-n bărbat, a sărutat-o pentru prima oară pe eroina numită acolo Nana, şi pe care nici nu mai ştiu cum o chema în realitate) cu câteva zile-n urmă, pe când umblam la-ntâmplare prin cartierul evreiesc din inima Cracoviei, privind clădirile negustoreşti, vopsite bleu şi cărămiziu, cu firme pline de lite-re-ntoarse şi cu gărduleţe în formă de sfeşnic cu şapte braţe. Grupul nostru de turişti a intrat până la urmă pentru cină la Klezmer Hois, un restaurant „de-al lor” care mi-a adus în minte imediat adevăraţii Arnoteni ai lui Mateiu Ca-ragiale: o casă de mari burghezi, pereţi tapetaţi cu poze îngălbenite, bufete baroce cu vitrine pline de vase ciudate, afişe de cabaret. Sala, cu stâlpi centrali ca aceia de care s-a sprijinit odinioară Samson, era impregnată de spirit evreiesc. La ferestre – perdele cu ochiuri mari, făcute de mână, ca şi macrame-urile de pe mese. O matroană în rochie cu paiete verzi şi move cânta la vioară cântece klezmer, asistată de un contrabas şi-un acordeon. Am spălat cu bere mirosind a ghimber amărăciunea acumulată în timpul zilei (veneam direct de la Auschwitz), ascultând acele linii melodice care aduceau când cu sârbele noastre, când cu valsurile vieneze, şi-am mâncat apoi pui cu miere şi scorţişoară. La o masă foarte lungă, vreo treizeci de femei, cele mai multe cu inconfundabila, dar inefabila figură orientală a evreicei, petreceau pe rupte, mişcând din cap fericite în ritmul muzicii. Eram în Chagall şi-n Şalom Alehem. îmi suna-n cap cântecul lui Zappa, „I need a lovely little Jewish princess”, când, printre femeile de la masa cea lungă, mi s-a părut c-o văd pe Ester. Nu era ea, fireşte, dar una dintre femei avea aerul ei, tocmai acel inefabil, acea dulceaţă a trăsăturilor grăsuţe, acele pliuri somnoroase ale ochilor verzi, tocmai acea alteritate pe care-o simţi într-o clipă, dar pe care e atât de greu s-o exprimi. Când am ieşit, sub bolta plină de stele – toate cele ce ardeau peste Cracovia erau galbene şi aveau şase colţuri – aveam mintea plină de Ester, de parc-aş fi fost transportat cu douăzeci şi. câţi? de ani în urmă, în singurul anotimp în care am fost prieteni.

  Anotimpul s-a-ntâmplat să fie vara, o vară bucureşteană din care crezi că nu te vei mai trezi niciodată, adâncă şi plină de praf, în care nu-ţi vine decât să umbli pe străduţe pustii şi sonore. Ester era o colegă a surorii mele şi stătea chiar pe una dintre aceste străduţe dintr-un cartier cu vile. Apartamentul părinţilor ei (am fost la ei doar o dată) arăta exact ca sala de la Klezmer Hois. Iar ea, deşi mult mai tânără, avea aerul exotic şi străin al femeilor de la masa cea lungă. De fapt, născută la noi din părinţi născuţi şi ei la noi, părea totuşi o străină care vorbeşte foarte bine limba noastră.