Gesturile ei, atitudinile ei, felul ei mereu surprinzător de-a reacţiona, mai vechi decât limbajul, îi contraziceau cuvintele în fiecare moment. Era foarte frumoasă. Din profil părea o fiinţă subţire, delicată, adunată toată-n priviri. Corpul îi părea elastic şi cabrat ca al unui model pe catwalk. Dar imediat cum întorcea faţa spre tine, în chipul ei se oglindea Sefer-na-Bahir, Cartea Strălucirii: faţă rotundă, cu ochi verzi şi gură moale şi senzuală, dar atât de intens senzuală încât trecea în mistic, golindu-se de sexualitate. Ester devenea atunci omonima ei din Biblie, cea către care marele rege asirian întinsese sceptrul de aur, dă-ruindu-i astfel viaţa.

  Iată scriitorul care-a avut puţine femei: gata mereu să mitizeze. De fapt, cu Ester am avut o legătură de câteva luni, în care n-am vorbit despre dragoste şi n-am făcut dragoste, deşi am ajuns uneori foarte aproape de asta. Dar ne-am plimbat zilnic ore-n şir, am fost la cenacluri unde prezenţa ei era hipnotică, unde părul ei foarte lung se-nfoia aspru atrăgând toate privirile („băi, norocosule, cine-i gagica?”), am fost şi la ştranduri sordide, unde nu se putea intra în apele băloase. Când o conduceam spre casă, noaptea târziu (fireşte, pe sub stele cu şase colţuri), ne opream pe drum, luminaţi spectral de vreun bec sau de vitrinele vreunui troleibuz care trecea greoi, şi ne sărutam în disperare. Niciodată nu ţinusem în braţe un corp atât de frumos, o fată atât de simplă şi atât de, totuşi, misterioasă. Nu s-a-ntâmplat nimic deosebit în tot acest timp. Părinţii ei n-aveau pe mână vreun tatuaj de la Auschwitz, ca să-mi salveze povestirea de monotonie (de fapt, s-o transforme într-o povestire). Nimic n-a virat măcar în fantastic: Ester n-avea la gât vreo perlă care să strălucească brusc în penumbră şi n-a rostit vreodată, privindu-mă-n ochi, „Hevel havolim, hakol hevel”.

  Zilele-ncepuseră să se răcească, şi în seara în care Ester mi-a spus că va emigra cu familia ei în Israel mi se făcuse frig dinainte să-i aud cuvintele. Apoi am îngheţat. Ne propuseserăm tacit să nu ne-ndrăgostim unul de altul dar probabil că, fără să-mi fi dat seama, eu sau ceva din mine transgresase limitele impuse. Eram îhtr-un parc mizer şi pustiu, sprijiniţi de o masă de şah din ciment. Am condus-o acasă, ca-ntot-deauna, ne-am sărutat ca-ntotdeauna, nu ne-am spus adio, nici măcar la revedere, apoi nu ne-am mai văzut niciodată. Avionul ei a decolat de pe o pistă acoperită de brumă, în acea toamnă (deja) a lui '86, fără ca privirile mele să-1 urmărească pierzându-se pe cerul înnorat. Ea avea să locuiască de-atunci la Haifa, oraş mai potrivit ca nume cu părul şi privirea ei. Eu, rămas în Bucureşti, legat de glie (credeam sincer pe-a-tunci că n-aveam să pot ieşi din ţară niciodată), am suferit câineşte câteva săptămâni, apoi am uitat. I-am trimis scrisori ştiind sigur că nu vor ajunge la ea, după cum nici o scrisoare din Haifa nu mi-a parvenit vreodată.

  Povestea mea are un epilog petrecut cu zece ani mai târziu. Era în timpul războiului din Golf. Saddam reuşise să trimită câteva rachete anemice, care au căzut pe pământ israelian. Ascultam placid ştirile la BBC, unde câţiva martori, evrei originari din România, ai evenimentelor luau cuvântul pe rând, când „doamna Ester X. din Haifa” (cu totul alt nume de familie decât cel, şi el evreiesc, pe care-1 purtase) s-a auzit deodată: vocea ei veche, ezitantă, inconfunda-bilă. Era de parcă Justine a lui Durrell mi-ar fi vorbit deodată din eter. Am ascultat, tremurând din încheieturi, cele câteva fraze înfricoşate, am umblat prin casă jumătate de oră în sus şi-n jos, murmurându-mi de zeci de ori „Hevel havolim, hakol hevel” („Deşertăciunea deşertăciunilor şi totul e deşertăciune”), şi-apoi peste toate s-a aşternut tăcerea.

  Întâlnire la Torino.

  C_um am avut întotdeauna un puternic sentiment de predestinare, nu prea pot crede în întâmplare, mai ales când viaţa cam depăşeşte măsura în privinţa coincidenţelor. Ne-apucă râsul când, în melodramele de altădată şi-n tele-novelele de azi, gemeni despărţiţi din leagăn se regăsesc după treizeci de ani, mame şi fii îşi descoperă rudenia chiar când sunt gata să se căsătorească unii cu alţii etc. Dar viaţa e o trebu-şoară ceva mai complicată decât îşi închipuie creierele noastre de muscă. Spune şi tu, dragă cititoare, cum ar trebui să reacţionez eu la ce mi s-a-ntâmplat numai în curs de-o săptămână după scrierea povestirii precedente? Ziceam acolo, între altele, că nu-mi mai aduc aminte cum o chema în realitate pe Nana, personajul meu din nuvela „REM”. Fusese o ţipă pe care nici n-o cunoşteam, cu care avusesem o aventură de-o singură noapte – o agăţasem la un cenaclu şi, spre surpriza mea, ajunsesem în garsoniera ei fără multe fasoane – dar din asta se desfăcuse ceea ce cred şi azi că e textul cel mai bun scris de mine vreodată. N-am mai văzut-o de-atunri deloc, timp de nouăsprezece ani, când, vinerea trecută. Mă uitam blazat la televizor, schimbam canal după canal şi deodată Nana, cu nouăsprezece ani mai în vârstă, cu multe kilograme mai planturoasă, cu. – dar nu vreau să fiu şi mai rău cu ea – mi-a apărut în faţa ochilor. Era în juriul unui caraghios concurs de poezie. Vreţi mai mult? A doua zi am deschis un ziar la-ntâmplare şi am dat peste o cronică la o carte a ei de poezii (fiindcă ea nu era ingineră sau funcţionară, cum o descrisesem eu în REM, ci poetă)! După ce, repet, nouăsprezece ani nu mai dădusem peste numele ei nicăieri. Vreţi chiar şi mai mult? Atunci trebuie s-o părăsim pe Nana şi să vă spun că, după vreo două zile, pe când aşteptam în antreu la dentist, răsfoiam revista „Capital”, mai precis acel număr special cu cele cincizeci de femei de succes din România. Şi-am început să râd ca prostul, spre mirarea celorlalţi mucenici care mai aşteptau să fie martirizaţi: una dintre cele cincizeci de fericite era o veche iubită de-a mea! Nu căutaţi revista, că n-o s-o ghiciţi. Oricum, nu era nici Andreea Marin, nici Mihaela Rădules-cu. Dac-aş fi avut