Pentru că, iarăşi la doar câteva zile după ce-am aflat ce de bani face azi fosta mea iubită, am plecat la Torino. N-are nici o importanţă ce-aveam de făcut acolo. Fapt e că Torino a fost una dintre cele mai neaşteptate revelaţii ale mele. Spre ruşinea mea, ştiam pân-atunci despre acest oraş doar că era undeva în nordul Italiei şi că acolo se fabrica autoturismul Fiat. Vă imaginaţi neîncrederea mea când, chiar pe aeroport, prietenul Marco m-a întâmpinat cu cuvintele: „Ştiai, bănuiesc, că Torino e un oraş magic.” Şi-apoi, după o ezitare: „Unii folosesc chiar un cuvânt mai greu: diabolic.” în maşină, pe când priveam năuc peisajul din jur, ca-ntotdeauna când mă trezesc în altă ţară, Marco a continuat: „Se zice că toate oraşele dintre două ape sunt locuri propice vrăjitoriei. Torino e unul dintre ele. Tenebrele lui sunt cu atât mai adânci, cu cât aspectul său pare mai raţional. Căci ce poate fi mai senin decât Alpii înzăpeziţi pe care se proiectează spectral oraşul? Şi, mai ales, decât arhitectura lui riguroasă şi clasică? în Torino poţi merge zile-n şir fără să ieşi de sub porticuri: sunt kilometri de galerii tivind faţadele clădirilor pătrate şi masive. Dar tocmai colonadele astea ce se pierd în perspective nesfârşite devin după o vreme. neliniştitoare, apăsătoare ca-n Chirico.” Profesorul se-ntoarse spre mine şi mă privi-n ochi: „Iar apoi, nu uita că aici, în dom, e adăpostit „La Sindone”, giulgiul în care-a fost înfăşurat Mântuitorul şi care i-a păstrat imaginea. Asta nu-i jucărie. Fiecare oraş în care el a fost păstrat, de la Edessa legendarului rege Abgar şi până la Torino, s-a impregnat de forte misterioase.”

  Ajunşi în oraş, m-am cazat la o pensiune şi-am ieşit pe străzi, intrigat de explicaţiile profesorului Marco. Dar oraşul părea foarte paşnic. Palate semănând mai mult a primării, statui de duci de Savoia pe cai de bronz, în fine, faimoasele porticuri. Turişti, lume colorată şi amestecată. Unde era magia oraşului dintre râuri? Seara ne-am reunit cu alţi câţiva prieteni, traducătorul meu Bruno, familia Pop din Cluj etc. şi am cinat la o trattoria foarte pitorească. Am ieşit apoi sub stele. „O să vedeţi acum ceva ce probabil n-aţi mai văzut niciodată”, ne spuse Bruno. înaintam pe străduţe slab luminate când, brusc, dând un colţ, ni s-a ivit în faţă o monstruozitate fără limite. O clădire aproape cât turnul Eiffel de înaltă. O boltă uriaşă peste care (n-o să mă credeţi, nimeni n-ar crede) fuseseră cocoţate două temple greceşti unul peste altul, deasupra cărora s-a ridicat un turn subţire de o sută de metri înălţime, având în vârf un fel de stea enormă! Dar e imposibil de descris clădirea asta nebunească, trebuie văzută cu ochii. „E faimoasa Mole Antonelliana, opera unui arhitect genial şi dement din secolul al XlX-lea. Măreţie şi grotesc, kitsch curat, dar la o scară la care kitsch-ul devine fantastic, copleşitor. Nu mai există aşa ceva în lume”, ni se spuse. După ce ne-am scrântit gâturile privind ciudăţenia colosală din miezul oraşului, am mai făcut câţiva paşi ca să vedem casa în care a locuit Nietzsche în perioada când a scris distrugătoarea sa carte Ecce Homo. Ne-am întors istoviţi la pensiune.

  Nietzsche, Antonello, giulgiul lui Isus mi s-au învârtit apoi toată noaptea în minte.

  Dimineaţa am văzut o expoziţie a unui futurist, Fortunato Depero (picturi geometrice şi pestriţe, şotroane pastelate, păsări), şi-apoi am mers la „L'Egizio”, celebrul muzeu de egiptologie, „cel mai mare după cel din Cairo”, cum ne-a fost recomandat. Şi-aici am avut întâlnirea cea mai stranie care mi-a fost dată-n această viaţă. Nu mă suspectaţi de fabulaţie sau de livresc. Totul a fost real, real, real.

  Am intrat în muzeu doar familia Pop şi cu mine. Ce să spun? Nu prea mă-nnebunesc eu după mumii, sarcofage, urne funerare şi zei cu cap de pasăre. Aici erau cu sutele, cu miile. Fâşii uriaşe de papirus, bucăţi putrede de lemn cu hărţi ale lumii de dincolo, cranii cu piele zbârcită şi neagră lipită de ele, mâini scheletice cu unghii pietrificate. Vitrine cu scarabei cocliţi şi urne cu ibişi îmbălsămaţi. O necropolă sinistră răsuflând tăcut în jurul tău. Turişti umblau de colo-colo, minusculi pe sub marile statui de faraoni, grupuri însoţite de ghizi se perindau pe culoarele glaciale.

  Unul dintre grupuri era format din copii de şcoală. Stăteau adunaţi în preajma unei vitrine şi din mijlocul lor se auzea o voce feminină, automată şi profesională. Dar, curios, nu se vedea nici o ghidă! Şi mai ciudat: copiii ascultau explicaţiile cu o neaşteptată gravitate. M-am apropiat de ei. La-nceput am crezut că vorbeşte chiar unul dintre copii, deşi vocea era de femeie matură. Dar în cele din urmă am văzut-o şi-am încremenit.

  Cum s-o descriu? N-am mai întâlnit niciodată o asemenea fiinţă, nici în vise, nici în picturi, nici în filme. Stătea-ntre copii, mai scundă decât mulţi dintre ei, un corp de fetiţă, fără urmă de sâni, înălţat într-un chip ciudat, de parcă-ar fi vrut să-şi ia zborul. Mâini subţiri, şovăitoare. Ceva cu totul imposibil în toată construcţia acelui corp. Iar faţa. în mod sigur nu o faţă umană. Vag feminină, dar atrasă ca o ciupercă de gravitaţia lunii. Cum pot descrie acele cearcăne revărsate, acei ochi grei şi fără strălucire, acea expresie nici de tristeţe, nici de deznădejde, nici de durere, ceva ce n-a mai apărut niciodată pe o faţă de om. Sau pielea aceea cenuşie ca de cauciuc. Pitica nu privea pe nimeni. Cât am stat în spatele copiilor, înnebunit şi fascinat, nu s-a uitat niciodată în ochii nimănui. Nici la orice altceva nu privea. Doar vorbea. O italiană rece, de bandă înregistrată. După câteva minute a tăcut brusc şi-a ieşit dintre copii. Am privit-o levitând, singură, pe culoar până la următorul exponat. Nici mersul ei nu era cel al speciei noastre. Şchiopăta cu un