picior, iar cu celălalt se-mpingea în podea ca să zboare. Nu privea nimic, mergea ghidată parcă de un simţ misterios. S-a oprit la fel de brusc în faţa altei vitrine şi, făcând mişcări fine şi de neînţeles cu bărbia şi degetele, a aşteptat să se apropie din nou copiii. Care nu se-nghionteau, nu râdeau, nu se uitau pe pereţi, cum fac de obicei micuţii aduşi cu japca-n muzee, ci se târau fascinaţi, ca nişte captivi, pe urmele ghidei şi o-nconjurau în tăcere.

  Nici eu n-am mai văzut nimic din muzeu de-atunci încolo. I-am abandonat pe soţii Pop – care ţinuseră să intre într-o grotă pictată cu nenumărate trupuri de egipteni rânduite geometric – şi m-am alipit grupului de copii. Am fost copil în mijlocul lor, privind-o continuu, cu nesaţ, pe ghida pitică, dar nu pitică patologic, dintre cele cu nanism hipofizar, ci, cumva, metafizic, de parcă apropierea giulgiului sau a fantasticei Mole Antonelliana ar fi iradiat cândva un fetus într-un pântec nefericit şi-ar fi produs ştima nemaivăzută ce vorbea acum despre dinastii şi bărci funerare. După mai bine de două ore am ieşit din muzeu total ameţit, cu piele de găină pe braţe. Terminând cu copiii, ghida le-vitase iar singură de-a lungul unui culoar, târând un picior, coborând apoi o scară îngustă spre subsol. Am mers să văd unde coborâse: scara era-n spirală şi, de la a doua rotire, bezna se făcea realmente de nepătruns.

  Am visat-o întreaga noapte. Venea după mine. N-aveam unde scăpa de greutatea ochilor ei saturnini. Eram într-un muzeu vid, doar noi doi, urmărindu-ne printre sarcofage. Mă ajungea, şchiopătând şi-nălţând un umăr, mă atingea cu mâinile ei subţiri. Cum ocoleam câte-un pilastru de granit, mă găseam faţă-n faţă cu ea, umedă şi viscerală. O loveam peste obraz, o sfâşiam cu unghiile. O spintecam cu un cuţit apărut cine ştie cum în mâna mea. Cădea şi se ridica din nou şi venea iar după mine. M-am trezit în miez de noapte, tremurând tot, cuprins de o teroare cum n-am mai simţit niciodată. Am aprins lumina şi-am rămas cu ea aprinsă, citind, pân-a albit de ziuă.

  Iar a doua zi, după lucrările conferinţei, am mers să vizităm Mole Antonelliana, transformată de curând într-un muzeu al cinematografiei. Am pătruns sub fabuloasa cupolă umbrită, înconjurată de o spirală interioară pe care puteai urca vreo cinci etaje, am stat câteva ore în faţa colecţiei de afişe de film, ne-am lungit pe fotolii întinse la orizontală ca să privim filme vechi, de Lumiere şi Melies, proiectate pe ecrane uriaşe, am străbătut zecile de săli de cinema amenajate în toate stilurile cu putinţă, de la art-deco la pop-art, de la salonul unei case de toleranţă din New Orleansul începutului de secol până la o locuinţă americană tipică din anii '50. Am urcat în cele din urmă cu un ascensor chiar prin mijlocul cupolei, ascensiune lentă şi de o stranietate inexprimabilă, căci puteai privi, prin uşile de cristal ale liftului, arama plină de ornamente sinistre a cupolei tronconice, ce-şi schimba tot mai abrupt perspectivele către vârf. Cei de jos şi tot mai de jos, lungiţi pe fotoliile lor sângerii, în penumbră adâncă, păreau subiecţii unui experiment sinistru.

  Am ajuns în fine la templele suprapuse, pe o terasă ce le-nconjura din toate părţile. Din partea noastră, Alpii ne-au apărut ca o panoramă albă-strălucitoare. I-am privit cu nesaţ. Marco, lângă mine, mi-a spus numele fiecărui vârf mai proeminent şi-a fiecărei ape care şerpuia-n zare. L-am lăsat să converseze cu o româncă însoţită de prietena ei chinezoaică, foarte dornice să ne pozeze aflând că suntem scriitori, şi am înconjurat terasa ca să ajung la panorama oraşului. Şi-acolo m-am trezit, singur pe toată latura dinspre oraş a terasei, în faţa fiinţei din muzeu! Era lipită cu omoplaţii de balustrada dincolo de care Torino, cu acoperişuri, ziduri şi cupole, se-ntindea până la orizont. Pe fondul oraşului magic (şi poate diabolic) se detaşa ca o sibilă, ca o atotştiutoare. Părea de fapt o pro-tuberanţă-a oraşului trimisă spre mine şi care mă ajunsese chiar şi aici, la două sute de metri deasupra arcadelor nesfârşite. De data asta mă privea. Desigur mă recunoscuse, din muzeu sau din vis. Iarăşi adrenalina mi-a ridicat părul de pe braţe. Totuşi, nici prin cap nu mi-a trecut să fug, să mă-ntorc către Alpii liniştitori din partea cealaltă. Am mers până-am ajuns faţă-n faţă cu ea. Niciodată n-am avut un mai puternic sentiment de predestinare. Ceva trebuia să se-ntâm-ple. Acum, acum va fi, îmi spuneam. Şi s-a-n-tâmplat, căci femeia ce-mi venea pân-la piept şi-a-nălţat capul saturnin către mine, s-a uitat în ochii mei şi-a şoptit „Mircea”, cu acea intensitate cu care te-auzi uneori chemat pe nume, de foarte aproape, din însuşi creierul tău, din centrul lui, când eşti foarte obosit, gata de-a adormi. Totul a fost real, real, real. Şi contactul ochilor noştri, şi expresia neumană a ochilor ei. Am fugit atunci, n-am mai putut altfel, în partea cealaltă a terasei circulare. Nu mai puteam vorbi, Marco şi Bruno s-au speriat de moarte. Mai curajos, Bruno a alergat în partea opusă a platformei: „Nimic deosebit”, ne-a spus la întoarcere, „turişti şi iar turişti.” Abia am aşteptat liftul, îh care ne-am înghesuit din nou cu japonezii şi suedezii ce priviseră oraşul şi Alpii. Nici nu ştiu cum am ajuns din nou jos, pe mozaicul lustruit din uriaşa incintă. Nu ştiu cum am zburat, în acea după-amiază, cu avionul, cum am luat apoi taxiul de la Otopeni şi cum am ajuns acasă. Sunt năucit şi înspăimântat până azi.

  Iubim cu un creier de copil v^ea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care-o iubeşti cu adevărat. Nimic altceva nu contează. Odată, pe vremea liceului, umblam pe bulevard cu un prieten, doi puşti zăluzi şi frustraţi care dădeau note „gagicilor” şi vorbeau cu atât mai scabros cu cât erau, de fapt, mai inocenţi erotic. Ce fund are una, ce balcoane are alta. Femeile nu erau nimic altceva pentru noi decât nişte obiecte de lux, ca automobilele lustruite din