vitrinele magazinelor „Volvo” sau „Mase-ratti”: nu ne imaginam cu adevărat că vom avea şi noi una vreodată. Prin dreptul cinematografului Patria am zărit o ţipă trăznitoare. Am rămas înlemniţi: ce pulpe în ciorapi de plasă neagră, ce fund rotund şi ce mijloc subţire, ce ţoale pe ea, ce plete de sârmă roşie, răsucită în mii de feluri. Ne-am învârtit în jurul ei ca s-o vedem şi din faţă: cum putea avea aşa pereche de ţâţe, aşa de perfecte cum numai în albumele de artă – care pe-atunci ne ţineau loc de Penthouse-mai văzuserăm? Pentru cine era o astfel de fiinţă, cum putea fi o noapte de sex cu ea? Până la urmă ne-am aşezat la coadă la bilete, fără s-o scăpăm din ochi şi fără să-nce-tăm comentariile ca din Povestea poveştilor. Când, îl auzim pe unul, un tip destul de jegos care stătea şi el la coadă, mâncând seminţe, înaintea noastră: „E bună paraşuta asta, nu? V-ar place şi vouă, ciutanilor. Da' ascultaţi-mă pe mine, c-am fumat destule ca ea: cât o vedeţi de futeşă, să ştiţi că e pe undeva un bărbat sătul de ea până peste cap! Poa'să fie cea mai mişto din lume, poa'să fie şi Brijibardo, că tot i-e drag vreunuia de ea ca mie de nevastă-mea.”

  Am fost mult mai şocat de remarcile astea decât mi-aş fi imaginat. Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? De cea pentru care ţi-ai da şi pielea de pe tine? Ce-şi putea dori un bărbat mai mult decât să-şi poată trece braţul în jurul mijlocului ei, să poată privi minute-n şir în ochii ei, să o întindă încetişor pe pat. Să o scoată din învelişul ei de dantelă mătăsoasă. De-aici încolo imaginaţia mea se bloca, nu-mi puteam închipui cum e să faci dragoste. De câte ori mă gândeam cum ar fi, vedeam doar un ocean roz care se răsuceşte asupra ta şi te sufocă.

  Am cunoscut apoi femei reale, femei imaginare, femei din vis, femei din cărţi, femei din reclame, femei din filme, femei din videoclipuri. Femei din revistele porno. Fiecare altfel şi fiecare cu altceva de oferit. M-am îndrăgostit de câteva şi de fiecare dată a fost la fel: primul semn că aş putea-o iubi a fost mereu că nu m-am putut gândi, văzând-o, „cât de futeşă e”. Chiar dacă era. Bărbaţii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până şi el, la orice vârstă, îşi imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el. Dar când cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poţi iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici „balcoanele” nu se mai văd, de parcă hormonii sexului şi-ai agresivităţii s-ar retrage din creierul tău tumefiat şi l-ar lăsa inocent ca un creier de copil şi translucid ca o corniţă de melc. Facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da şi a primi afecţiune. Femeile minunate din viaţa mea, toate cele pe care le-am iubit cu adevărat şi care-au răspuns cu dragoste dragostei mele, au fost într-un fel necorporale, au fost bucurie pură, nevroză pură, experienţă pură. Senzualitatea, uneori dusă până foarte departe, nu a fost decât un ingredient într-o aventură complexă şi epuizantă a minţii.

  Pentru mine nu există, deci, „cea mai minunată” în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit „cuplul nostru”, „dragostea noastră”.

  Irish cream.

  INI u ştiu dacă aţi avut vreodată ocazia să călătoriţi într-o maşină cu volanul pe partea dreaptă şi care merge pe stânga drumului, în stil britanic, adică. Eu am avut, şi pot să vă spun că e una dintre cele mai stranii experienţe pe care le poţi avea. Există boli ale creierului – Oliver Sachs le enumera într-o faimoasă carte – care produc iluzii mergând de la amuzant la terifiant: poţi avea senzaţia că-ţi lipseşte jumătate din corp, poţi ajunge să crezi că fiinţele cele mai apropiate, soţia sau tatăl tău, de exemplu, nu mai sunt ele însele, că au fost înlocuite cu cineva care doar le seamănă şi care conspiră-mpo-triva ta, sau poţi să ai bizara senzaţie că te vezi pe tine însuţi din spate, de la un metru distanţă, ca în anumite jocuri pe computer. Cam aşa ceva simţi şi când nu creierul tău, ci lumea înconjurătoare se-ntoarce cu susu-n jos. Mergând invers pe şosele, te simţi ca-n vis. Ceva e-n neregulă, neînsemnat la prima vedere, dar care pune-n discuţie universul întreg şi, în cele din urmă, propria ta situaţie în el. Ghemuit pe unul dintre locurile din spate ale enormului Rover, nu-mi puteam înăbuşi, în acea seară irlandeză, senzaţia că mergem pe contrasens şi că dintr-o clipă-n alta aveam să ne izbim de o altă maşină.

  Mintea mea nu era nici ea aşa de inocentă cum poate vă imaginaţi. La un popas într-un pub, abia ieşiţi din Belfast, comandasem Irish coffee. Habar n-aveam pe-atunci (era în '93) ce e aia. Vbisem doar ceva autohton, dacă tot eram prima dată în ţara druizilor, a berii Guiness şi a lui Joyce. Mi se adusese un mare pahar ca de coniac plin cu cafea fierbinte, şi două tablete parfumate de After eight pe farfurioară, în pliculeţele lor verde-ntunecat. Când m-am ridicat de la masă mi-am dat seama, fără să-mi vină să cred, că mergeam pe două cărări. Căci în Irlanda Irish coffee e mai mult whiskey decât cafea. Aşa că, pe măsură ce se-ntuneca şi localităţile alunecau pe lângă noi, starea mea de confuzie creştea tot mai mult.

  Am trecut graniţa (pur imaginară) spre Irlanda republicană şi ne-am afundat printre colinele ei către Annaghmakerrig. Se lăsase noaptea. Şoferul nu era nici el cu totul „sober” şi pălăvrăgea într-o limbă numai a lui. Din zece cuvinte chipurile englezeşti înţelegeam unul. Noroc că una dintre