poetele cu care eram stătea lângă el şi, deşi nu ştia englezeşte, sau poate tocmai de aceea, păreau să se distreze amândoi de minune. Cealaltă zăcea-n celălalt colţ, în spate, lângă mine, şi se uita pe geamul opus. Eram un puşti pe lângă ele. Nu ştiu cine gândise o combinaţie românească atât de bizară.

  Cele două se urau de moarte, şi până atunci, pe aeroport în Otopeni, apoi în cursa Tarom până pe Heathrow, şi-n cele din urmă cu Lin-gus până la Belfast, nu-şi vorbiseră nici un moment. Dac-aveau s-o ţină tot aşa, avea să fie distractiv. Ne-ndreptam spre miezul Irlandei, spre complexul cultural Tyron Guthrie Cen-ter de la Annaghmakerrig, unde urma să stăm două săptămâni.

  Drumul a fost neaşteptat de lung pentru o ţară atât de mică. Am ajuns la castel la miezul nopţii, după încă un popas în care am băut bere Guiness, îngheţată şi apoasă, din halbe uriaşe. Când şoferul a oprit motorul, după ce-n faruri se ivise un zid orb, foarte înalt, s-a făcut deodată o linişte totală şi atât de reconfortantă după huruitul continuu al Roverului, încât ţi-era milă s-o risipeşti. Odată stinse şi farurile, am ieşit din maşină sub cel mai fantastic cer înstelat pe care l-am văzut vreodată. De fapt, cred că scriu paginile astea nu pentru povestea amoroasă (şi nu prea) care urmează – nu cu una dintre poete sau cu amândouă la un loc, cum poate vă imaginaţi, nu, ferească sfântul! – ci ca să am bucuria şi nebunia să mai descriu o dată acel cer de noiembrie, acel cer irlandez alb de stele. Bolta era piezişă, sprijinită doar pe-o parte de calcanul negru al castelului. în afară de dreptunghiul întunecat al zidului, cerul dădea pe dinafară de stele. Era copleşitor, erau mai multe spoturi de lumină decât întunericul dintre ele, erau presărate difuz, îngrămădite-ntr-un loc, mai rare în altul, concentrate în mari bucăţi de lumină sau dizolvate în aerul îngheţat. Se făcuse teribil de frig, şi totuşi nu ne-am grăbit către poarta de la intrare. Am rămas acolo, lângă maşină, privind spre cerul acela luminos şi magic, spre cosmosul acela curbat peste lumea cu desăvârşire întunecată. Alunecau acolo sloiuri şi gheţari de lumină, se sfărâmau acolo, deasupra noastră.

  Am cinat frugal, un pudding împărţit la repezeală, tuturor, de o bucătăreasă năucă, şi-am fost călăuziţi apoi către vastele noastre apartamente. Pentru prima dată nu folosesc ironic fraza asta. Castelul era adânc şi-nzorzonat ca Peleşul. Am mers pe culoare nesfârşite, printre oglinzi şi candelabre şi picturi alegorice. Am urcat scări cu pereţii înţesaţi de rafturi cu cărţi vechi şi de panoplii războinice. Am trecut prin multe camere uriaşe, foarte multe, cu tavanul ridicat la-nălţimea a două etaje. Toate întunecate şi înţesate de mobile vechi. Toate îngheţate bocnă, căci în castel era mai frig ca afară. Cum aveam să dormim în geru-ăla paisprezece nopţi în şir? în fine, după ce poetele cu pricina au fost cazate, cum şi meritau, într-un fel de mau-solee, am fost abandonat şi eu în cavoul meu cu trei camere. Aveam salon, cameră de studiu (cu un mare glob pământesc de majolică într-un colţ şi o colecţie de stampe şi ocheane vechi) şi dormitor, demn de un rege sau cel puţin un baron, cu pat cu baldachin în mijlocul încăperii. Am zis noapte bună bucătăresei tot mai adormite şi am rămas în întuneric deplin. Am orbecăit până la uşa dormitorului şi, când am deschis-o, s-a făcut o penumbră albăstrie, căci fereastra era plină de arbori negri şi stele. Era o lumină tristă şi pură. Mi-am trântit valiza lângă pat şi i-am deschis încuietorile. Fără să-mi scot canadiana (doar gândul îmi făcea rău), am scotocit după pijama, dar până la urmă am lăsat-o baltă. începusem să lăcrimez şi să-mi curgă nasul de frig. Mâinile îmi îngheţaseră cum nu le mai simţisem de când făcusem armata. Nu, aveam să dorm îmbrăcat, nu se putea altfel.

  M-am aşezat pe marginea patului, terorizat de ideea unei nopţi de frig polar. Dar atunci am simţit, dinspre aşternut, un fel de boare călduţă, o halucinaţie, poate. Am pipăit cu palma cuvertura şi-am sărit în sus. Era într-adevăr caldă! Mai mult, părea boltită peste un corp masiv, ca şi cum cineva ar fi dormit ghemuit în patul meu. Cele mai tâmpite gânduri mi-au trecut prin cap. Greşiseră dormitorul, mă puseseră cu altcineva în cameră, poate. Mi-a fulgerat chiar viziunea unui cadavru cu gâtul tăiat de curând. M-am ridicat de pe pat. Acum tremuram de-a binelea, şi nu doar de frig. Ce era de făcut? Nu puteam striga pe nimeni şi nici măcar întrerupătoarele nu ştiam unde sunt. Cine era acolo, în inima Irlandei, în inima castelului, în inima camerei mele şi-a patului meu? M-am dus la geam căutând, instinctiv, lumina. Dar amintirile mele din La răscruce de vânturi. Fantoma lividă bătând cu pumnii-n ferestre: lasă-mă-năuntru, lasă-mă-năuntru. Geamul s-a aburit brusc de la răsuflarea mea înspăimântată. înfiorat, m-am hotărât într-o clipă. Am mers spre pat şi, cu curajul omului încolţit, am dat brusc de-o parte cuvertura. Am rămas cu gura căscată, privind prosteşte spectacolul de sub baldachin. Căci în patul meu, adâncindu-se în cearşaful de pe saltea, era o oaie!

  Dormea pe-o parte, mare, lânoasă şi umflată, cu copitele despicate întinse rigid spre marginea patului. Visam? O luasem razna? Nimerisem pe mâna vreunor farsori suprarealişti? îmi puseseră ceva în pudding? Mi-am amintit palatul decrepit din Toamna patriarhului, prin care umblau găini şi unde vacile ajungeau în balconul patriei. „Whatnow?” mi-am şoptit. Trebuia s-o gonesc, s-o dau afară măcar din camera de culcare. Dar cum naiba să fac? Mă-ngrozea momentul când avea să zvâcnească brusc din pat, cu un behăit ca de apocalips în tăcerea aceea deplină. Am apucat-o până la urmă de-o ureche, şi urechea mi s-a părut de cârpă. Am tras-o şi, în pântecul ei, ceva a gâlgâit leneş. I-am pipăit picioarele îndreptate spre mine. Erau doar un fel de tubuşoare de flanel, atârnând inerte. Ha, nu era o oaie adevărată!

  Nu era decât un burduf cu apă fierbinte, din