cauciuc, în formă de oaie şi acoperit cu o lână frumos imitată din melană-ncreţită. Secretul supravieţuirii în nopţile geroase. Mai simplu decât să-ncălzeşti ditamai hangarele înţesate de mobilă veche. Râzând buimac, mi-am scos pijamaua din valiză, m-am dezbrăcat, vânăt de frig, mi-am pus-o pe mine şi, dârdâind, m-am vârât sub pătură, alături de oiţa mea cea fierbinte. Până să adorm cu ea-n braţe, mi s-au tot perindat sub pleoape drumurile lungi cu maşina, clădirile palide, toate cu câte-un pub la parter, fulgerând pe lângă noi, copacii imateriali, orbiţi parcă şi ei de faruri o clipă, ca să dispară apoi în noaptea pâlpâitoare.

  A doua zi, în zori, oiţa era caldă încă, dar trebuie deja să v-o scoateţi din minte, pentru că nu ea e eroina. Am tot soiul de fantezii erotice, dar nu şi din astea. Dacă-aş fi găsit în aşternut o femeie de cauciuc în locul oiţei năzdrăvane, poate că, mai ştii. Dar n-o mai lungesc degeaba. I-am cunoscut în dimineaţa aceea pe poeţii irlandezi care urmau să ne traducă poemele în limba lor, nişte băieţi care-aveau să se ţină timp de două săptămâni doar de pileală şi de cântat în cor balade sinistre:

  There's a puuuub where we all long to gooooo Its naaaaame is Heaaaaaaven.

  Mai făceau ceva. Pe o ceaţă s-o tai cu cuţitul şi un frig de Bobotează alergau ca demenţii, de cel puţin zece ori pe zi, în jurul lacului din apropiere, îşi aduseseră şi nişte gagici, un fel de groupies hipiote, pe care le-ntâlneai peste tot, presărate prin odăile şi coridoarele castelului. Aveau părul albastru, verde, acaju, foarte scurt şi ţepos şi arătau şleampete. Mai toate roşcate şi pistruiate ca nişte irlandeze ce erau. Nici pe ele nu le-nţelegeai când vorbeau. Fuck şi fucking în sus, fuck şi fucking în jos, pronunţat chiar cum se scrie, cam asta era trei sferturi din pălăvrăgeala lor. Noaptea, în liniştea aceea desăvârşită, le auzeai uneori miorlăind de plăcere în adâncul palatului. Pe lângă fauna asta, mai era la castel un personaj, Billy, pe care toţi îl băteau pe umăr când treceau pe lângă el, un ins ce tot uda cu furtunul tufele de măceş sălbatic de pe lângă ziduri. Purta o salopetă ruptă şi prăpădită, uneori căra şi vreascuri de foc, era fără-ndoială grădinarul sau omul la toate, îmi spuneam. Abia la sfârşit aveam să aflu că Billy era de fapt directorul centrului Tyron Guthrie care ne găzduia, şi un dramaturg de notorietate mondială.

  El mi-a spus prima dată povestea cu contesa. A treia sau a patra zi mă nimerisem lângă el la masă şi mestecam cu lingura în eternul pudding. „You doin'OK?” mă-ntrebase cu gura plină. „Yeah, fine”, îi răspunsesem cu engleza mea de Iowa City. Cum mergea cu poemele? Well. mergea greu, fiindcă poetele noastre erau afurisit de orgolioase, niciodată nu erau mulţumite de forma finală a traducerii, deşi nu ştiau o boabă englezeşte. Pur şi simplu nu li se părea lor că sună bine. Ţăcăniţii de poeţi irlandezi, pe de altă parte, nici nu se oboseau să asculte traducerile mele brute: puneau de la ei ce le trecea prin cap. Erau, de fapt, atât de posaci de la un continuu hangover, că numai de poezii nu le ardea. Şederea la Annaghmakerrig fusese o pleaşcă pe capul lor, nu prea visaseră ei la aşa ceva. Şi profitau din plin. „Have you met the countess yet?” Care contesă? Cum, încă nu-mi spuseseră nenorociţii („those buggering bas-tards”) de poeţi irlandezi? Castelul din Annaghmakerrig avea o stafie, atestată de zeci de martori şi cu patalama în regulă. Nu văzusem diploma la etajul doi, înrămată pe peretele dinspre nord? Nu, n-o văzusem. „Hm. well, it's a long story, I'll try to make it short”. Se pare că prin secolul al şaisprezecelea contesa castelană fusese înjunghiată într-una dintre odăi (Care? Secret. Fiecare oaspete trebuia să creadă că tocmai în dormitorul lui). De-atunci, nu-şi găseşte liniştea. îi apare din când în când câte unui ins care-nnoptează aici. Din păcate, naţionalistă până-n vârful unghiilor („azi i-am spune right-wing extremist”, rânji Billy), nu se-arată decât irlandezilor pur-sânge. „Oh”, am spus, încercând să par dezamăgit. „But. There's still hope”. Poţi oricând să devii, măcar pentru o noapte, irlandez sadea: e suficient să bei deodată o sticlă-ntreagă de whiskey irlandez! Atunci devine posibil ca fantoma contesei să se arate şi unor foreigners. „I'll buy you a bottle sometime, Mirsea”, îmi mai spusese Billy, ridi-cându-se de la masă. „Fuck the countess”, mi-am zis, încercând să-nghit mai departe pud-dingul inodor, incolor şi insipid şi având grijă să-1 pronunţ pe „fuck” cum se scrie.

  Dimineţile traduceam din greu, tot mai aiu-ristic, după-amiezele stăteam între cele două poete ca să nu se-ncaiere ca pisicile sălbatice (refuzau mai departe cu îndărătnicie să-şi vorbească, doar pufneau dispreţuitoare, fiecare, când se recitau versurile celeilalte şi, din când în când, mă luau de-o parte ca să-mi dezvăluie fiecare compromisurile politice şi sexuale ale celeilalte în regimul trecut), iar serile abia aşteptam să mă-ntorc la oiţa mea, care mă aştepta mereu răbdătoare şi fierbinte. După zece zile eram deja sătul până peste cap de verdea Irlandă (de fapt numai brumă şi ceaţă în acel noiembrie). Doar nopţile ei înstelate erau mai departe inegalabil, înspăimântător de frumoase. Ai fi vrut să mori sub cerul acela pieziş pe care stelele se risipeau ca o pulbere de heroină pură.

  Toţi se blegiseră la sfârşit. Volumul de versuri era gata, introdus frumos într-unui din primele laptopuri pe care le văzusem vreodată. Deşi gros ca o scândură şi cu ecranul alb-negru, mi se părea o minune. Te cruceai de traducerile alea făcute la beţie: nu erau mai acătării decât pruncii făcuţi la beţie. Dac-ai fi tradus înapoi în româneşte poemele noastre, ar fi ieşit ceva nemaivăzut în literatura română. Dar ce conta? în ultima seară băieţii veseli au venit cu chitări electrice şi ne-au cântat, acompaniaţi de mişunătoarele groupies, bete de nu mai ştiau de ele, ce altceva decât There's a puuuub where we all long to gooooo Its naaaaame is Heaaaaaaven.