class="p1">  A fost însă genial pe lângă răspunsul nostru, căci ne-au somat să cântăm şi noi ceva românesc, ceva specific. După o consultare grăbită cu poetele antagoniste, am constatat că singurul cântec pe care-1 ştiam toţi trei era „C-aşa beu oamenii buni”, pe care, după multe codeli, l-am lălăit pe trei voci încă mai deosebite decât stilurile noastre poetice. Una dintre poete mior-lăia într-un fel de contralto în zimţi de ferăstrău, pe când cealaltă, mai bărbată, i-a uimit pe irlandezi cu o voce de cavernă umedă şi, cumva, indecentă. Luni, buni, marţi, fraţi – trebuie să le fi sunat al naibii de bizar concetăţenilor lui Leopold Bloom. Ne-am făcut apoi toţi pulbere, am fraternizat, ne-am pupat şi am dansat până mult după miezul nopţii. Billy, care s-a ţinut de cuvânt cu sticla de whiskey (Jameson), ne-a recitat o grămadă de poezii îngaelic: sunau la fel de bizar ca oamenii noştri buni. M-am străduit şi eu, într-un colţişor, să devin irlandez get-beget, „măcar pentru o noapte”, dar nu mi-a reuşit decât ceva mai mult de jumătate.

  Se pare însă că mi-a fost apreciată bunăvoinţa, pentru că. în acea noapte m-a vizitat contesa! Legenda s-a verificat, pe bune! N-a fost vaporoasă şi imaterială, n-a zornăit lanţuri şi n-a bătut cu pumnii-n ferestre (let me in, let me în etc), dar a fost o contesă cum nu s-a mai văzut, totuşi. Cam la o oră după ce mă trântisem, de data asta chiar îmbrăcat, în patul meu cu baldachin şi oaie fierbinte, m-a trezit scârţâi-tul greoi al uşii dormitorului. Am văzut-o atunci pe contesă strecurându-se, luminată violent de stele pe-o parte, întunecată şi enigmatică pe cealaltă. Am văzut oaia zburând cât colo şi bufnind greu lângă pat. Contesa a intrat în pat lângă mine şi duhnea a whiskey de te ofilea. Contesa mi-a pus mâna între picioare şi mi-a vârât în gură limba cu biluţă metalică la jumătatea ei. Am strâns la piept capul contesei şi i-am simţit părul împărţit în mii de ţepi rigizi, cu fixativul uscat. Am pipăit pe sub bluză sfârcurile contesei şi-ntr-unul din ele era un ineluş de alamă. Am scos chiloţii contesei şi părul ei pubian era aspru şi afânat. Am ascultat şoaptele contesei şi ele erau dogite, pătimaşe: fuck în sus şi fuck în jos. Am strâns în palme fesele contesei şi ele erau îngheţate (s-au încălzit pe parcurs). Am intrat toată noaptea-n contesă, în multe rânduri, în multe feluri şi-n multe părţi, până când contesa a miorlăit de plăcere în inima patului din inima dormitorului din inima castelului din inima Irlandei, ţara druizilor, a berii Guiness şi a lui Joyce. Dimineaţa, contesa se fâţâia-n fundul gol prin pat, căutându-şi ciorapii: avea părul verde. Pe o fesă a contesei scria cu un marker gros TAKE, iar pe cealaltă ME. Apoi scrisul a dispărut sub o pânză, ineluşul sub alta, biluţa a mai sclipit într-un „Bye!” şi fantoma s-a evaporat de parcă nici nu fusese.

  Dimineaţa, lângă zidurile de piatră ale castelului, l-am îmbrăţişat de despărţire pe Billy, singurul care se trezise în zori ca să-şi ia rămas-bun de la noi. A lăsat o clipă foarfecă de tuns gardul viu ca să mă-ntrebe cordial: „Have you finally seen the fucking countess?” Abia-1 vedeam prin ceaţa dimineţii. „I belive I did”, i-am răspuns şi m-am îndreptat spre Roverul masiv care ne aştepta la poartă. Poetele ce nu-şi vorbiseră niciodată erau deja în maşină. Şoferul a mormăit ceva în engleza lui de neînţeles, apoi a-ntors cheia-n contact. Am bătătorit bruma-n arc de cerc şi-am intrat pe şosea. Am lăsat în urmă castelul bântuit de la Annagh-makerrig şi ne-am repezit iar, ca nelumea, pe contrasens, pe drumurile întortocheate ale Irlandei.

  Obiectul care mă inspiră.

  Când eram un puşti şi citeam broşurile din colecţiile Clubul temerarilor şi Povestiri ştiinţi-fico-fantastice, înghiţeam, mă rog, pe nerăsuflate aiureala principală – despre blestemul faraonilor, gorile uriaşe, marţieni cu patru degete la mâini – şi-apoi parcurgeam, cam nedumerit, şi un fel de Addenda de la sfârşit, pagini cu glume şi ciudăţenii din viaţa unor savanţi, artişti sau scriitori. De obicei, savanţii prezentaţi acolo erau foarte distraţi, unul îşi fierbea ceasul la micul dejun în loc de ou, altul ieşea pe stradă cu pantofi de culori diferite, altul bătea la propria lui uşă şi-ntreba dacă el însuşi e acasă. Cei mai mulţi păreau, de fapt, nebuni de legat. Iar scriitorii erau şi ei cu toţii un fel de maniaci: unul, ca să poată scrie, se-mbrăca în haine de femeie, altul nu putea nici să moaie pana în călimară dacă nu simţea miros de mere putrede. Altul arunca de la etaj creioane şi le auzea zgomotul făcut pe pavaj: asta îl inspira pe el. Unul bea câte douăzeci de cafele pe zi, altul se certa cu el însuşi timp de o oră, îşi smulgea părul din cap şi abia apoi se apuca de scris. Mulţi trebuiau să aibă câte-un lucruşor anume pe birou, căci numai privindu-1 le venea inspiraţia. Ce nu se găsea printre acele lucruşoare! Cele trei maimuţe: te vede, te aude, te întreabă, o jartieră de ciorap de damă, un ochi de sticlă, un bust al cine ştie cărui filozof (nici ăştia nu erau mai breji: aproape toţi, aflasem tot de-acolo, muriseră mâncaţi de păduchi!), un degetar, un iadeş de curcan, un borcan în care plutea un mic fetus cu o istorie complicată, o fundă putredă. Ce adunătură pitorească erau şi oamenii ăştia iluştri! Mama avea deci dreptate când îmi spunea că unde e multă minte, e şi prostie. Când terminam de citit toată broşura, până şi caseta tehnică, mă uitam din nou fascinat la coperta principală din care-mi rânjea vreun chip de corsar şi-ncepeam să mă gândesc ce bine-ar fi dac-aş ajunge şi eu scriitor (scrisesem deja câteva povestioare). Mă-ntrebam ce ciudăţenii aş avea atunci. Poate că peste o sută de ani s-ar scrie şi despre mine acolo, la sfârşitul broşurilor din colecţie, ca despre Balzac, Alexandre Dumas, Maupassant sau Tolstoi: „Mircea Cărtărescu (1956 -) nu se aşeza niciodată la masa de