lucru dacă nu avea în faţa ochilor.” ce? Cine ştie ce chestie. N-aveam cum să ştiu de pe-atunci. Scriitorii de obicei înnebuneau brusc, când erau deja oameni mari. într-o după-masă, neavând ce face, am adunat pe „masa mea de lucru”, unde-mi făceam temele, mai multe obiecte disparate, cam cum se pun pe tăviţa copilului la un an, când i se taie moţul. Mă gândeam să-mi aleg unul şi să le spun colegilor că acela mă inspiră, că nu pot să scriu fără el. Nu-mi mai aduc bine aminte ce pusesem acolo: în mod sigur un fermoar de la o fustă a mamei, o piesă de lemn vopsită în galben de la jocul de construit „Arco” şi parcă o lampă scoasă din soclul ei de la radioul cel vechi, cu ochi magic, de pe şifonier şi ştearsă bine de praf. Am luat fiecare lucru-şor în palmă, l-am ţinut insistent în faţa ochilor, l-am întors pe toate feţele, încercând să simt niţică inspiraţie. Parcă-parcă lampa de la radio îmi spunea ceva. Am dus-o a doua zi la şcoală, dar, pe când o arătam colegului de bancă, mi-a confiscat-o profesoara (faimoasa Gionea) şi nu mi-a mai dat-o înapoi. Cariera mea de scriitor părea compromisă definitiv.

  Ironia sorţii face ca azi să întregesc, dacă nu prin talent, măcar prin ciudăţenii, şirul lung al autorilor maniaci din almanahuri şi broşure-le. M-a ajuns şi pe mine blestemul faraonilor. Un mic obiect, care sigur nu figura în etalarea mea iniţială (pentru că am intrat în posesia lui cinci ani mai târziu, în primăvara lui 1973), mi-a devenit şi mie la fel de indispensabil ca maimuţele lui Balzac şi creioanele lui Goethe (da-că-mi aduc bine aminte). Se pare că nu se poate altfel. Nu l-aş arăta nimănui niciodată, nu doar de teamă că mi-ar putea fi furat, şi-atunci adio Orbitor III şi tot ce-ar mai putea veni după el, ci pentru că e ceva. intim, imposibil de înstrăinat, în WC-ul femeilor spaţiul nu e diferit de cel normal şi podeaua are probabil acelaşi mozaic alb-negru, totuşi mintea ta refuză ideea de a intra acolo, de parcă acolo s-ar găsi un fald al unui alt univers. La fel, obiectul care pe mine mă inspiră şi fără imaginea căruia înaintea mea n-am scris niciodată vreun rând, nu este, pur şi simplu, făcut pentru alte priviri. N-am povestit niciodată despre el, deşi cineva foarte apropiat mie a bănuit, la un moment dat, ceva. Ca şi povestea fetusului din borcan, şi cea a lucruşorului meu e complicată. Cea mai uluitoare zi de primăvară de care-mi amintesc, din toată viaţa mea, a fost acea zi de 6 aprilie 1973 la care face aluzie şi poemul meu „Căderea”, scris cu trei ani mai târziu: „Şase aprilie şi nici un pământ,/ Numai plăci de azur, foi de azur, sonorizând”. Umblasem toată ziua după cai verzi pe pereţi (căutam adresa unei colege, care locuia, în realitate, în Colentina, cum aveam să aflu mai târziu), iar acum străbăteam străduţa îngustă şi prăfuită, mărginită de foarte stranii case galbene, cu marchize de geam colorat, dintre vechea Cale a Moşilor şi Lizeanu, sub un fantastic cer de azur şi de purpură – căzuse seara. Vântul răscolea praful, mi-1 vâra în ochi şi-n păr, dar el făcea în mod ciudat parte din nebunia şi exaltarea mea hormonală: era prima mea primăvară ca adolescent. M-aş fi topit şi eu în turbioanele de praf, m-aş fi filtrat şi eu prin frunzele ascuţite ale oleandrilor din curţile înguste. Eram îndrăgostit fără să ştiu de cine, toată ziua umblasem năuc privind faţadele acelea bătrâneşti şi bălţile în care se reflecta cerul. Casele erau vechi şi păreau părăsite, aveau ziare îngălbenite în loc de geamuri. Deodată mi-am dat seama că eram foarte aproape de ceea ce căutam: din fundul unei curţi peste care se-ntindeau frânghii de rufe puse la uscat a-naintat spre mine o fetiţă de vreo nouă ani, îmbrăcată mizer, împingând un cărucior de copil din imitaţie de piele albă lăcuită grosolan, care arăta ca un porţelan crăpat, şi fără cauciucuri la roţile strâmbe. în cărucior era o păpuşă cu cap de carton, de asemenea smălţuit. A venit hotărâtă spre mine (eram în uniformă de liceu, croită dintr-un material de necrezut de prost, care avea genunchi şi coate din fabricaţie) şi, de dincolo de gardul de fier forjat, mi-a spus: „închide ochii şi întinde palma!” Am închis ochii, extrem de fericit, de parcă aş fi profeţit vreodată acea întâlnire, şi după o clipă am simţit în palmă greutatea şi răceala unui obiect – cel pe care-1 privesc şi acum, când scriu la computer aceste rânduri – peste care am strâns degetele. „No-rocosule!” mi-a mai zis fata, şi-a rupt-o la fugă înapoi cu căruciorul, spre fundul curţii, dispărând în cine ştie ce odăi. Am deschis pumnul. Obiectul din palma mea reflecta, în penumbră, cerul tot mai trandafiriu şi mai parfumat al serii. L-am dus acasă şi de-a tund a început totul, în toamna care-a urmat am început să-mi scriu jurnalul, cel la care migălesc şi azi, după mai bine de treizeci de ani. Au venit apoi, unele după altele, poeme şi povestiri, romane şi scrisori de dragoste, împletite toate în dantela paradoxală a jurnalului meu. în tot acest timp, obiectul meu a stat neclintit în faţa mea, lăsându-şi urma pe multe feţe de masă de muşama şi pe lacul multor birouri. L-am luat cu mine în toate călătoriile, l-am aşezat în faţa maşinii mele de scris în Crown Piaza Hotel din Washington şi-n faţa computerului meu din Bellagio. Am scris întotdeauna singur în cameră, cu uşi-le-nchise, nu dintr-o nevoie patologică de singurătate şi claustrare, cum am pretins mereu, ci pentru ca micul, dar esenţialul secret al inspiraţiei mele să nu fie deconspirat.

  Astăzi, când cred că am scris destul, când pentru mine aproape că nu mai contează dacă voi mai adăuga alte cărţi la cele deja publicate, m-am gândit că ar fi timpul să dezvălui de bunăvoie ce anume este obiectul meu providenţial, în eventualitatea că acest lucru ar putea interesa vreun cititor.