Vreau să spun o dată lucrurilor pe nume, oricât de greu mi-ar veni (şi îmi vine mai greu decât i-a fost lui Raskolnikov să cadă-n genunchi la o răspântie şi să strige în agonie: „Oameni buni, am ucis!”). Drag cititor, din câte ţi-am spus cred că te-ncearcă deja o anume bănuială. Mă grăbesc să ţi-o confirm – sau să ţi-o infirm în favoarea unei realităţi şi mai sumbre, într-adevăr, oricât ar părea de neverosimil, de ireal, poate de pervers (în sensul unei perversiuni mai înalte), obiectul care m-a inspirat întotdeauna, fără de care n-aş fi scris nimic (de parcă nu eu, ci el ar fi avut nevoia irepresibilă să se exprime pe sine prin scrisul meu) şi căruia îi datorez, de fapt, tot ce sunt, este un

  (continuare în pagina 177) 131

  Două feluri de fericire.

  Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzaţie scurtă şi copleşitoare, este acea iluminare pe care-o caută misticii şi poeţii. Nu poţi fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n şir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu al epilepsiei. Rilke vorbeşte despre „cumplitul” ei: ea este frumuseţea la limita suportabilului, dincolo de care începe durerea. Poate că Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: eşti cu adevărat fericit când vrei să opreşti timpul, să păstrezi acel moment pentru întreaga eternitate. într-un fel, viaţa ta a avut sens dacă, în şirul nesfârşit de momente banale, cenuşii, triste, ruşinoase, ticăloase, mizerabile, plicticoase din care orice viaţă este compusă, s-a aprins totuşi, de câteva ori sau doar o singură dată, scânteia cutremurătoare a fericirii. „O dată ca zeii-am trăit şi mai mult nu-mi doresc”, scrie despre ea Holderlin. Aceasta e adevărata fericire, pe care cei mai mulţi oameni n-o caută şi n-o râvnesc, pentru că ea îi poate distruge. A trăi ca zeii, fie doar şi pentru o clipă, e un hybris care se plăteşte.

  Bineînţeles, nu aceasta e fericirea din Declaraţia drepturilor omului. Dacă aici se spune că oamenii urmăresc fericirea ca fiind bunul suprem al vieţii, se are în vedere un cu totul alt sens al cuvântului, mult mai „sociologic”, faţă de misticul, esteticul şi religiosul primei accepţii. Fericirea pe care oamenii o caută îndeobşte n-are nimic de-a face cu experienţele extatice. Dimpotrivă, e vorba de faimoasa aurea medio-critas a antichităţii, de cultivarea grădinii proprii, de tihna şi pacea unei vieţi înţelepte, potrivite omului, lipsite de zbucium şi de excese. In acest sens filozofii invidiau viaţa simplă şi mulţumită a păstorilor, împlinirea celor ce n-au ambiţii mari, ci se mulţumesc cu ceea ce le aduce clipa. Dacă fericirea orgasmică despre care am vorbit la-nceput ar putea fi numită transcendentă, avem în schimb de-a face aici cu o fericire terestră, imanentă. în lumea consumis-tă şi globalizată actuală, pare că nu mai cunoaştem alt sens al fericirii decât acesta din urmă: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţie care depăşeşte standardele materialiste: o casă confortabilă, un loc de muncă bănos, o vacanţă în Caraibe (sau măcar la Sinaia.), o familie asigurată financiar. O dragoste călduţă (nu te mai osteneşti să-ţi dai seama măcar dacă-ţi iubeşti sau nu cu adevărat partenerul), o muncă nu prea creativă, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ţi umpli orice spaţiu liber. Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii, de a fi vii, de a fi conştienţi de sine. Ei nu-şi mai pun niciodată întrebări ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea că pot vedea şi auzi doar ca să fiu şofer de autobuz sau să fac reclame? Oare n-am să mor fără să fi făcut nimic pe lumea asta?

  Condamnarea acestui gen de fericire este totuşi în bună parte nedreaptă, după părerea mea, ca întreaga condamnare a modului de viaţă occidental, căci înseamnă, de fapt, o reacţie „elitistă” în faţa unei fericiri „populare”. Eu cred că avem nevoie de ambele feluri de fericire, că fiecare-n parte este săracă şi extremă în lipsa celeilalte. Cred, de altfel, că sunt foarte rari atât poeţii puri şi extatici cât şi consumiştii complet imbecilizaţi de bere şi televiziune. Suntem cu toţii, de fapt, o combinaţie între cele două cazuri, şi idealul uman ar putea să fie, în consecinţă, o viaţă împlinită şi decentă material străbătută din când în când de fulguraţiile nebuneşti ale marii şi adevăratei fericiri.

  Zaraza

  1 rin 1944, sub cele mai îndârjite bombardamente americane, Bucureştiul petrecea la fel ca în anii nebuni rămaşi în urmă cu două decenii. Mâncarea era ieftină, hotelurile primitoare iar grădinile de vară, Raşca, Oteteleşanu şi Cărăbuş, dar şi Bordeiul, încă de pe atunci aşezat la marginea Herăstrăului, răspândeau până în mahalalele mărginaşe mirosul de patricieni la grătar şi sunetul jazz-band-urilor sau al tarafurilor autohtone. Pe Calea Victoriei intrau şi ieşeau din umbra enormă a Palatului Telefoanelor atât automobile negre, cu ferestre de cristal, ca de pe vremea prohibiţiei şi a lui Eliot Ness, cât şi trăsuri, aşa-zisele cupeuri de Hereasca, ce nu mai pridideau să care lumea bogată a oraşului la Şosea. Distracţiile erau peste tot la-nde-mână. La Operetă cânta încă Leonard, circul Si-doli (fără bătrânul Giovanni Sidoli, care murise cu un deceniu în urmă, dar cu cele două fiice ale lui împământenite aici şi măritate cu mari financiari evrei) se lăuda, după ce arsese deja de patru ori, cu un cort nou, azuriu cu dungi albe, şi cu douăzeci şi patru de cai împodobiţi cum nu se mai văzuse până atunci, iar şantanurile atrăgeau o clientelă veselă şi petrecăreaţă, între care distingeai nu rareori ofiţeri germani însoţiţi de femei de lux, femei fără oase, cum le-a spus cineva, cele mai multe întreţinute de unul sau de altul, dar destule şi dintre cele care nu se jenau să-şi afişeze tariful pe uşa lor din hotelul în care primeau muşteriii. Una dintre acestea era Zaraza, şi povestea ei m-a emoţionat întotdeauna nu prin ciudăţenia ei nemaivăzută, cât prin faptul că e