adevărată. Zaraza, mai precis Zarada, este un nume ţigănesc tradiţional. El înseamnă Minunata. Femeia foarte tânără ce-şi făcuse intrarea, în seara fatală când a început totul, în localul Vulpea Roşie de pe Şelari, la braţul unui ins oarecare dintr-un grup vesel, era într-adevăr ţigancă, avea faţa aspră, buzele ca de bărbat senzual şi părul atât de negru şi de lucios, încât de bună seamă că fusese dat cu pumni întregi de ulei de nucă. Purta o rochie verde praz, cercei baroc de strassuri şi pantofi de asemenea cu stras-suri sclipitoare pe catarame.

  Grupul tăbărî la o masă rezervată, se ceru şampanie, se făcură glume, se râse nepoliticos de tare. Pe mica scenă de cabaret dansă o femeie grasă cu un şarpe letargic. Urmă un număr cu porumbei dresaţi. în fine, apăru, abia văzut prin valurile de fum aromat de la havane, Cristian Vasile. Aplauze nebuneşti îl însoţiră.

  Probabil că acest nume, unul dintre cele mai faimoase la vremea lui, nu mai spune prea mult în ziua de azi. Unii-şi mai amintesc de cântecele lui, dar mai degrabă ca să râdă de vocea nazalizată care ieşea din patefoanele cu înregistrări extrem de proaste. Pe vremuri, ca să înregistreze un cântec, cântăreţul trebuia să-şi vâre capul într-un fel de goarnă de alamă, care-i altera complet vocea. La rândul lor, plăcile „Pathe”, chiar şi cele de calitate, înregistrate sub sigla „His Maşter 's Voice”, erau de ebonită şi, cu vremea, se fisurau, îmbătrâneau, iar acul de fier grosolan le zgâria iremediabil. Cu toate acestea, tangourile lui Cristian Vasile sunt atât de neobişnuite, au o linie sonoră atât de originală şi de mişcătoare şi cuvinte de un kitsch atât de înduioşător, încât eu, cel puţin, le-am iubit de la prima ascultare. Puţini mai ştru că autorul Zarazei, al Ramonei şi al neuitatului, deşi uitat, Aprinde o ţigară a fost Gardel al nostru, atât prin muzica lui, cât şi prin viaţa romanescă pe care a dus-o.

  La Vulpea roşie toată lumea venea pentru Cristian Vasile, aşa cum Zavaidoc, altă glorie a momentului, făcea să prospere îngeraşul, faimosul local al Vioricăi Athanasiu. Cei doi mari nu se iubeau. Zavaidoc era cu bandele de la Bariera Vergului, conduse pe-atunci de Borilă. Le plătea ca să-1 protejeze. Cristian Vasile îşi dădea obolul celor din Tei, de la Maica Domnului, fraţii Grigore. De mai multe ori guriştii se-ntâlni-seră, însoţiţi de malacii lor, şi scoseseră cuţitele. Povestea mea începe însă într-un moment de armistiţiu.

  În acea seară bărbatul în smoking alb, mult prea şic pentru înfăţişarea lui de docher dat cu briantină, începu cu un cântec pe care abia-1 compusese. Publicul nu-1 ştia, aşa că-i sorbi vorbele în tăcere. Nu, vocea sa nu era metalică. Era o voce de bărbat întreg, ţi-1 puteai imagina cântând pe Humphrey Bogart. Doar textul era uşor siropos, dar prin aceasta contrasta fermecător cu vocea prea aspră, gravă şi reţinută:

  Ţi-aduci aminte Ce dulci cuvihte Ne trimeteam în scrisori?

  Odinioară Pe dinafară Le ştiam uneori.

  Scăldate-n lacrimi noi le citeam Şi-apoi le sărutam.

  Visul se curmă Şi-n cea din urmă Eu nu ştiu ce să-ţi mai scriu.

  Când mama mă alinta, în copilărie, nu mă impresionau deloc giugiulelile ei, le consideram normale şi cuvenite. Nu voi uita însă niciodată cum mi-a spus tata de două sau trei ori „puişor”, căci tata a fost întotdeauna aspru cu mine şi uneori de-a dreptul rău. Era la fel cu Cristian Vasile. Era o minune că bruta în smoking putea da atâta duioşie virilă refrenului:

  Ce vrei să-ţi scriu Acuma, când ne despărţim?

  E prea târziu, Noi nu ne mai iubim. Cuvinte dragi de-amor Le-am tot rostit la timpul lor. Atât le-am repetat. Ne-am înşelat.

  Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi dârmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată. Cântăreţul mai zise două cântece vechi şi se retrase. Ţiganca stătu jumătate de ceas ca pe ace şi ieşi după el. Intră în odaia improvizată a artiştilor, unde dădu peste îmblânzitoarea de şerpi despuiată pe jumătate, gâdilată de dresorul de porumbei şi râzând vulgar. Cristian Vasile era la o cârciumă din preajmă. Nu mânca niciodată în localul unde cânta. II găsi la cârciumă, stând la o masă, singur, cu un pahar de absint. I se aşeză în faţă. Băură împreună, vorbiră ore-n şir (ce-şi spuseseră nu vom şti niciodată), se apucară de mână, ascultară înlănţuiţi vioara arsă a unui ţigan bătrân şi, adânc în noapte, plecară amândoi, în noaptea aceea Zaraza deveni femeia lui, cum avea să rămână încă aproape doi ani de zile, fără vreo trădare şi fără măcar un gând la altul. La rândul lui, cântăreţul nu mai ieşea nicăieri fără „nebuna lui adorată”, cum o numea mereu. Faimosul cântec care o imortalizează se născu după vreo jumătate de an de trai zi şi noapte-mpreună, şi are versuri cum nu se mai scriseseră pe malul Dâmboviţei:

  Când apari, senorita, în parc pe-nserat Cu, în juru-ţi, petale de crin, Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat Şi ai trupul de şarpe felin.

  Gura ta e-un poem de nebune dorinţi, Sănii tăi un tezaur suplini.

  Eşti un demon din vis care tulburi şi minţi Dar ai zâmbetul de heruvim.

  A fost cel mai mare succes al lui Cristian Vasi-le, care 1-a întrecut astfel cu mult pe Zavaidoc. Zaraza era pe toate buzele, era Lili Marlen a Bucureştilor. Se cânta în berării şi-n adăposturile antiaeriene şi o cântau soldaţii în tranşee. Iar fermecătoarea ţigancă devenise la fel de cunoscută ca şi celebrissimul ei amant. Ce-i drept, vocea ei lăsa de dorit un pic când cânta la Grandi-flora (căci se apucase şi ea