— Of! Leliţă cărciumăreasă, N-ai o fată mai frumoasă Să mă servească la masă?

  — Ba mai bine servesc eu, C-aifost şanticlerul meu.

  Doi ani de vis trecură ca-n vis, şi de-aici începe partea sumbră şi incredibilă, totuşi cu totul şi cu totul adevărată, a povestirii mele. După cum se ştie, artiştii faimoşi din acea vreme – dacă nu şi cei de azi, şi n-ar trebui să ne-ndoim dacă ne gândim la rapperi şi la Pavarotti – erau siliţi să lucreze mână-n mână cu mardeiaşii oraşului, care aveau monopolul asupra cabaretelor, cazinourilor şi bordelurilor. Un cântăreţ vestit nu era pentru ei mai mult decât o prostituată căreia-i luau bună parte din agoniseală. Smul-gându-şi perii de disperare în faţa rivalului său prodigios, Zavaidoc încercă mai întâi să-1 învingă cu mijloace nobile. Pierdu nopţi întregi la pianul hodorogit din odaia unde locuia, la Gavrilescu, încercând să mai facă vreun cântec de succes. Pradă unei dezolante lipse de inspiraţie, fură o melodie de la Sinatra şi fu prins. Când mai ieşea pe scenă, avea acum parte mai mult de cotcodăceli şi fluierături. Atunci apelă la Borilă de la Bariera Vergului. Tâlharul, cu un canin de aur şi înţolit cu vestă cadrilată cum nu mai dădea voie nimănui să poarte, îl ascultă şi-i explică sfătos că nu-1 poate omorî pe Cristian Vasile. „Nu de alta, da-mi place şi mie cum îi zice şi-ar fi păcat de Dumnezeu.” Şi banditul, făcându-i cu ochiul lui Zavaidoc, care se înnegrise de invidie, începu şi el să fredoneze Zaraza. Ideea-i veni tocmai pe când murmura, cu ochii pe jumătate închişi de plăcere, cântecul fatal.

  A doua zi după Sf. Dumitru, Zaraza ieşi, după obicei, pe-nserate, să-i ia tutun iubitului ei de la chioşcul din colţ. Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de economii, se lăsase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al căruia femeia nu-şi dădu seama că din invalidul care vindea acolo nu mai rămăsese decât cârja, ţinută acum sub braţ de un om al lui Borilă deghizat. Cum apăru Zaraza, cu un şal de Indii la gât, matahala lepădă cârja şi, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe femeie. O privi în ochi rânjind, o muşcă sălbatic de buzele învineţite şi, parcă din aceeaşi mişcare, îi reteză beregata cu şişul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmboviţei, unde i se şterseră urmele.

  O găsiră în zori, cu rochia muiată în sânge, şi cântăreţul, care deja răscolise oraşul toată noaptea, după ea, fu imediat anunţat. La comisariat, povestea mai târziu poliţistul de gardă din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Când îi dădură drumul, se duse ţintă în prima cârciumă şi bău până nu mai ştiu de el. Timp de câţiva ani mai apoi li se arăta muşteriilor locul de unde cântăreţul muşcase din masă.

  Zaraza fu arsă la Crematoriul învierea, care atunci se afla undeva în preajma gropii Tonola. Asistase o mare de oameni în lacrimi, nu şi Cristian Vasile. Pe drumul spre crematoriu, măreţul dric de abanos sculptat, tras de cai mascaţi, vădea prin geamurile de cristal o frumuseţe de femeie cu ochii deschişi, căci pleoapele cu gene lungi nu voiseră să coboare cu nici un chip peste ochii negri ca smoala. Cenuşa fetei umplu o urnă ce avea ca toarte doi îngeri de fier forjat.

  Nu trecură nici două zile şi urna a fost furată din firida ei din interiorul crematoriului. Am cercetat colecţia de ziare din acea perioadă ca să mă conving de realitatea acestei poveşti. Am găsit titluri cu litere de-o şchioapă în gazetele vremii anunţând furtul urnei. Ceea ce nu s-a ştiut însă niciodată, ceea ce am aflat doar eu, printr-o întâmplare, este cine a fost cel care-a comis acest sacrilegiu. Nu vreau să fac din asta cine ştie ce enigmă. Fireşte, după cum bănuiaţi, hoţul n-a fost altul decât Cristian Vasile, cântăreţul, care îşi învinsese, înnebunit de dragoste şi disperare, vechea lui teamă de strigoi. Intrase-n miez de noapte pe o ferestruică a crematoriului, păşise pe dalele umede, se-mpiedi-case de căruciorul cu care se împingeau morţii în cuptor şi, sub sinistra boltă de malachită sculptată, pipăise zeci de urne frumos aliniate ca să dea de cea a dragei, a neuitatei Zaraza. O strânsese la piept şi-şi apăsase buzele pe argila ei rece. Ajuns acasă, cântăreţul aşeză urna pe-un gheridon din colţul odăii şi, chiar din dimineaţa următoare, începu sinistrul ritual pe care i-1 inspirase fără-ndoială sminteala. Mi-e greu până şi să pun pe hârtie cuvintele care descriu faptul de nedescris, dar am s-o fac totuşi cât se poate de simplu: în fiecare seară, timp de patru luni de zile, Cristian Vasile a mâncat câte-o linguriţă din cenuşa Zarazei. Când ultimele urme de cenuşă de pe pereţii urnei au fost înghiţite, cântăreţul şi-a turnat terebentină pe gât, dar n-a reuşit să moară. N-a făcut decât să-şi ardă coardele vocale, terminând cu cântatul pentru totdeauna. A dispărut cu totul şi din Bu-cureştiul real, şi din celălalt Bucureşti, fantomatic şi ceţos, din memoria oamenilor.

  Unchiul meu dinspre mamă, care este actor, făcea un turneu cu trupa lui când 1-a întâlnit prin 1959 la Piatra-Neamţ. A găsit acolo, pe post de maşinist (trăgea în fiecare seară cortina), un bătrân cu aspect de boschetar, căruia teatrul îi dădea, de milă, o pâine. Cineva i-a spus că era Cristian Vasile şi că fusese faimos la vremea lui. I s-a şi fredonat refrenul Zarazei. Unchiul meu i-a dat bătrânului o cinzeacă şi acesta, gâjâind în şoaptă, i-a povestit cele de mai sus. Le povestea oricui, dar nimeni n-a pus pân-acum povestea pe hârtie. O fac eu, în cele din urmă, deplin conştient de faptul că nu aceste biete pagini vor duce mai departe amintirea lui Cristian Vasile, ci refrenul etern al Zarazei:

  Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza, Cine te-a iubit, Câţi au plâns nebuni pentru tine Şi câţi au murit.

  Vreau să-mi dai gura-ţi dulce,