Cartea magică a tinereţii mele impudica moarte de Dagmar Rotluft a fost f ără-ndoială cartea adolescenţei mele, dar, din păcate (pentru mine cel de acum, care pierde o ocazie de-a fi original), şi cartea de căpătâi a mai tuturor tinerilor din generaţia mea. Aşa că nu ştiu ce-aş putea scrie despre ea pentru ca pagina asta să merite, cât de cât, citită. Numele lui Rotluft nu-mi spunea mai nimic pe-atunci, când nu citeam cărţile nici pentru gloria autorului, nici pentru frumuseţea stilului – săream peste descrieri cu nepăsarea cu care ochiul de pisică ignoră obiectele imobile – ci pentru a-ventura pură, cum ai spune heroină pură. într-adevăr, cartea asta nu am citit-o şi n-am „devorat-o”, cum se spune, ci mi-am injectat-o parcă-n venă, direct în fluxul de sânge care i-a-nălţat corola în creier. Mai mult decât să descriu banalizatele de-acum, prin abuz cinematografic, viaţă şi transfigurare a Cydoniei, craniul ei alungit şi colierul ei din măsele de om, sau viclenia lui Vordenbliss, „săpătorul de canale prin hipotalamus”, sau căutarea briceagului cu şapte lame de aur cu care Orolio scrie numele a şapte reptile pe şapte spinări de fecioară, sau atâtea şi-atâtea mii de detalii care fac din această nesfârşită carte -1140 de pagini în ediţia mea cea veche şi pierdută – „Tripticul din Gând” al genului fantasy, cred că ar fi mai interesant să povestesc, pe scurt, cum am ajuns la ea.

  Aveam şaptesprezece ani şi nici un prieten. Era vară, mă-ntorceam pe la nouă seara acasă din obişnuitele mele rătăciri pe străzi necunoscute. Soarele arunca o lumină razantă peste cartierul de blocuri, o lumină intens portocalie ce vira spre ambră cu fiecare minut care trecea. Liniştea şi singurătatea erau totale, umbrele se scurgeau nesfârşite din fiecare obiect. Din-tr-o Pobedă abandonată, încrustată-n asfalt, a ieşit un vagabond, lăsând portiera ruginită să atârne-n urma lui. Când s-a apropiat, l-am recunoscut pe Jean, prietenul meu din copilărie, cel care spunea cele mai bune bancuri cu prostii, băiatul sărac al unui muncitor de la Circ. „Hai să-ţi arăt ceva”, mi-a spus, şi, în loc să intru în scara E şi să urc la etajul cinci, m-am îndreptat, cu Jean, spre blocul vecin, un bloc vechi şi îngălbenit, plin de pete de licheni. Ne-am suit pe o scară de incendiu, aproape de tot mâncată de rugină, până la etajul trei. „Aici e”, mi-a spus Jean, şi ne-am aşezat amândoi, cu picioarele atârnând, pe pervazul unei ferestre acoperite cu obloane din scânduri putrede, buretoase. O singură aripă a oblonului se putea deschide ca să pătrunzi în interior. Jean a rămas pe pervaz, gata să se prăbuşească la orice suflare de vânt, iar eu am sărit, prin rama geamului încrustată cu bucăţi tăioase de cioburi, în camera scufundată-n penumbră.

  Era un dormitor cu mobilă veche: un pat larg, o oglindă, un scaun, un gheridon. Deasupra patului, un raft cu cărţi groase, delabrate. Singura uşă, pe peretele opus ferestrei, era bătu-tă-n cuie. Ultimele raze ale soarelui, roşii ca focul, puneau câteva dungi de-a lungul încăperii. „Numai eu ştiu de camera asta”, a spus Jean. „De-acum ştii şi tu, dar să nu mai afle nimeni.” Am rămas cel puţin jumătate de oră în acea odaie mirosind întunecat a lemn proaspăt. M-am ghemuit pe patul cu cearşafuri tăiate de vechime. Aici voisem să ajung din totdeauna. Când am coborât era noapte şi Jean plecase. Nu l-am mai văzut niciodată.

  Câţiva ani buni, apoi, aproape în toate serile, am urcat prin inelele scării de incendiu în acea cameră tăcută, unde am citit, lungit pe pat şi îmbătat de singurătate, toate cărţile de pe raft, ale căror titluri stranii îmi sună şi acum în urechi: Contele de Monte-Cristo, Toate pânzele sus! Mănăstirea din Parma, Omul care râde (cărţi despre care n-am mai auzit niciodată: bibliotecarii pe care i-am întrebat de ele mi-au spus că visez), altele pe care nu le mai ţin minte şi, în fine, Impudica moarte.

  Am citit şi-am recitit ani în şir Impudica moarte, izbucnind constant în plâns la marea scenă a smulgerii pleoapelor, zvârcolindu-mă de excitaţie la povestea micii surori din ordinul Pedicatelor, urmărind fascinat traseul prin hi-potalamusul naratorului, săpat de Vordenbliss ca să ajungă la dorita, inaccesibila Cydonia, prizonieră în glacialul Corn al lui Ammon. Iar la ultima pagină, când Cydonia aruncă tatălui ei la picioare pielea proaspătă şi sângerândă a propriei feţe, strigând „Recunoaş-te-mă!”, am simţit mereu acel tremur violent şi irepresibil, senzaţia aceea de pierdere iminentă a minţilor pe care cred că toţi cititorii cărţii lui Rotluft o ştiu prea bine.

  Eram poate la a cincisprezecea lectură când am pierdut ediţia mea originală, îngropată sub grămada de moloz a blocului demolat. în acea seară, târziu, după ce buldozerele şi-au desăvârşit treaba, am urcat pe grămada de fiare-ndoi-te, betoane şi scânduri, patetic îndreptate spre cerul galben, şi-am scurmat în moloz până mi-am umplut degetele de sânge. M-am ales doar cu un fascicul boţit, 34 de pagini din Mănăstirea din Parma (oraş ce nu există pe hartă, de altfel: am verificat în cel mai amănunţit atlas pe care l-am găsit) de un anume Stendhal, scriitor necunoscut. Au trecut apoi anii, şi acea odaie secretă, în care-am citit fericit mii de ore în adolescenţă, mi-o mai amintesc doar ca prin vis.

  De multe ori am încercat să regăsesc vremurile de-atunci folosind epopeea Cydoniei drept madlenă, dar n-am aflat decât că repetarea trecutului e imposibilă. La relectură, nu l-am mai putut vedea pe Vordenbliss decât cu figura de mafiot blând a lui Ruud Vicq, pe arhiducesa omizilor cu mutra lui Irma de Lindo, pe toţi şi pe fiecare-n parte ca pandantul lor cinematografic de pe afişele din staţiile de metrou, încă o carte magică distrusă prin mediatiza-re, supralicitare, deformare intenţionată a faptelor şi-a sensurilor. Şi nici ediţiile moderne nu mai au nimic din porozitatea şi aroma caldă, de rumeguş uscat, a paginilor vechi, de atâtea ori răsfoite. Aşa încât Impudica moarte, cea adevărată, mai trăieşte doar în