Marele Sincu

  1 e la sfârşitul anilor '70 m-am înscris şi eu, ca tot studentul snob şi cu o imagine de sine exagerată, la cursul special de semiotică pe care-1 ţinea faimosul Alexandru Sincu. Era fără-ndo-ială cursul de la Litere cel mai la modă în acei ani în care, ca postmodernismul azi, structuralismul era pe toate buzele, o religie în toată regula, cu profetul ei (Ferdinand de Saussure), cu evangheliştii ei (Piaget, Althusser, Levy-Strauss şi Barthes), cu apostolii ei (cei vreo doisprezece – pentru simetrie – reprezentanţi ai Noului Roman francez), chiar şi cu crucea ei: axa sintagmatic/paradigmatic. Cine nu ştia pe-atunci diferenţa dintre signifie şi sig-nifiant, cine nu citise Poetica matematică sau Opera aperta, cine nu era-n stare să deseneze copăceii bogat ramificaţi ai cine ştie cărei gramatici generative era pierdut: îl îneca un ocean de dispreţ. Trezit din somn, trebuia să poţi recita numele reprezentanţilor şcolii formaliste ruse („Şklovski, cunoaştem!” spuneai cu o figură plictisită, şi era de-ajuns ca să intri în club) şi să fii în stare să explici de ce o carte a lui Barthes poartă numele enigmatic S/Z. Studenţii mai slabi de înger făceau eforturi disperate să pătrundă în nucleul iniţiaţilor. O frumoasă roşcată a-nţeles cu greu de ce un amfitea-tru-ntreg a izbucnit în hohote când şi-a-nceput o prezentare cu cuvintele: „Mă uitam aseară în Cours-ul lui Saussure.” Exista, fireşte, şi o opoziţie la conceptul (mic-burghez) de structuralism, mai ales din partea celor ce conduceau destinele facultăţii. Decanul de pe-atunci, de pildă, se ridicase la sfârşitul unui colocviu şi rostise cu mânie proletară: „Am ascultat câteva luări de cuvânt în care unii colegi au încercat să acrediteze ideea greşită că structuralismul ar fi revolut. In realitate, nu structuralismul, ci marxismul e revolut, tovarăşi!” De data aceasta nu s-a mai râs în hohote, ci doar în pumni. De altfel, bietul profesor, personaj central al unui imens folclor studenţesc (el e cel care rostea an de an la cursul lui celebra frază „Bolinti-neanu a debutat cu o fată tânără pe patul morţii”), a fost curând înlocuit la decanat de un poetician, dovadă a atotputerniciei modelor culturale.

  O. K., o dată sau de două ori pe săptămână ne adunam, deci, vreo zece studenţi, crema cremei din facultate, într-o sală mică şi nenorocită de pe la etajul patru, cu o tablă dotată cu bucăţele de cretă şi cu o zdreanţă puţind a oţet ca burete, ca să-1 întâlnim pe marele Sincu. Extraordinar personaj! Nu ştiu dacă studenţii care nu l-au mai apucat – căci „a fugit” în scurt timp pe meleaguri mai bune – au pierdut prea mult în privinţa semioticii şi poeticii, dar în orice caz au pierdut un spectacol. Micuţ, arătând incredibil de tânăr pentru vârsta lui (toţi îl luau la-nceput drept student şi-1 interpelau pe hol: „Dă, bă, o ţigare.”), cu un păr numai inele şi o faţă de actor de roluri secundare la Hollywood, dar cu ochi frumoşi, feminini, Sincu era un spirit socratic, un geniu oral. N-a scris aproape nimic, ba a mai avut şi neplăcerea ca unul dintre foarte puţinele lui texte tipărite să apară semnat („aici o îngrozitoare greşeală de tipar.”) Alexandru Lincu. Dar prezenţa lui era hipnotică şi cuvintele lui erau oraculare. La primul curs ţinut cu el, după ce a tăcut afundat în gânduri, ca un nou Wittgenstein, mai bine de un sfert de oră, ne-a produs de la-nceput o crampă mentală: „Da, să vorbim despre comunicare. Ce-nseamnă a comunica? Ce-nţeles are fraza: Oltul comunică cu Dunărea?” După care s-a lansat într-o schemă desenată pe tablă, cu foarte multe ramuri şi opoziţii în care ne-am prins repede urechile. Vorbea în tot acest timp inspirat, ca un actor, plasân-du-şi poantele şi efectele cu mare eficacitate. „Genial!”, l-am auzit şoptind lângă mine pe Laurenţiu, care privea transportat schema de pe tablă. Rodica, Liviu, Călin şi Ariadna păreau că pricep ceva, pe când noi, ăştia, mai cu literatura, Ştefan, Bogdan, Elisabeta şi cu mine, primeam revelaţia fără să cercetăm. Dacă primul curs fusese atât de abscons şi de savant, n-aveam nici o îndoială că după un an de zile Eco, Barthes sau Todorov aveau să ni se pară nişte bieţi diletanţi în ale semioticii.

  Din păcate, cu prima şedinţă de iniţiere din săliţa kafkiană s-a cam terminat tot cursul! Spre uimirea noastră, timp de un an de zile după aceea n-am mai făcut altceva decât să întoarcem pe toate părţile schema de la-nceput, mai ştergând, mai adăugând câte-o rămurică, dar fără să progresăm absolut deloc. Ne băteam pe burtă cu Sincu, eram cei mai buni prieteni, sporo-văiam săptămânal câte două ore despre Bahtin şi Vinogradov, ca să ne dăm seama în cele din urmă că. Sincu nu putea, de fapt, să predea absolut nimic. Că, în ciuda minţii sale foarte bine mobilate, era zăpăceala în persoană, ne-hotărârea întruchipată, delăsarea desăvârşită. Că el nu era o sursă de cunoaştere, ci una de (sublim-ridicol) divertisment. Nu era un maestru adevărat, dar atingea miraculosul în mimarea calităţii de maestru în asemenea măsură încât, ca unor îndrăgostiţi, nu ne mai păsa dacă suntem minţiţi, atâta vreme cât minciuna era frumoasă.

  Şi cu cât entuziasm pornea la treabă de fiecare dată! Se lansa în proiecte ce mereu se dez-umflau pe drum, care de care mai fantaste. Merită să povestesc aici, pe scurt – ar merita de fapt cel puţin o long short story – marea noastră aventură semiotico-poetico-stilistico-Dum-nezeu mai ştie cum de la Cozia. Cei de mai sus şi alţi câţiva, între care mi-i amintesc pe Marina şi pe Romulus, am mers cu Sincu, prin anul trei, al meu, de facultate, într-o tabără de lângă faimoasa mănăstire pe lângă care se tot plimbă umbra lui Mircea. Era o tabără de copii între şapte şi paisprezece ani, care n-aveau nici o bănuială despre ce-i aştepta. Căci Sincu aranjase ca bieţii puşti nevinovaţi să ne servească drept cobai pentru un sofisticat experiment de poetică aplicată. Am fost cazaţi la grămadă într-un