Ziua de lucru ne începea foarte devreme, mereu cu priveliştea maestrului Sincu, în kimono albastru cu model de dragoni şi crizanteme, făcându-şi gimnastica de-nviorare. De fapt, întâmpinând soarele cu un fel de dans lent, semi-yoghin, semi-inventat de el însuşi. Ne hlizeam la el ca la o arătare bizară. Era din alt film. Cu toate astea, toţi căutam să-i fim cât mai aproape. Avea talentul unor anumite dame din lumea mare de-a aduna oamenii-n jurul lor. O laudă a lui ne făcea fericiţi toată ziua. O încruntare ne producea chinuitoare procese de conştiinţă. Acum, privind în urmă, nu-nţeleg de ce ţineam cu toţii atât de mult la el. Fireşte, între noi îl ironizam cât cuprindea, dar mereu cu îngăduinţa pe care-o merită faptele unui copil mare. Imediat după masa de dimineaţă, îi convocam pe puşti (luându-i de la distracţii mai adecvate vârstei lor: suitul în copaci, fotbalul etc.) şi începeam să-i chinuim cu sadism, aplicându-le baterii peste baterii de teste, unele mai ciudate ca altele. Toate testele astea le inventase Sincu. Nimeni nu ştia la ce folosesc, cum ar trebui interpretate, ce vrem să dovedim cu ele. Unul consta într-o poezie de Ştefan Neniţescu (?!) ale cărei versuri decupate ca un puzzle trebuiau reconstituite de copii. Unele versuri le păreau copiilor destul de suspecte: „Şi una-i roză şi miroase”, glăsuia unul, şi trebuia să recompui toată poezia ca să înţelegi uşurat: se referea de fapt la o scrisorică de amor. Altul, devenit imediat faimos, zicea: „Mamita mare şi pisica/ Veghez la timp să aibă lapte”. Toţi copiii ne-ntrebau cum să mai aibă lapte mama mare, la vârsta ei. Pisica, mai mergea, era mai firesc. Alt test era un fel de labirint care la fiecare intersecţie avea mai multe metafore. Copilul trebuia să aleagă una dintre ele şi s-o ia pe drumul indicat de ea. Totul ar fi fost în regulă, dacă metaforele nu erau, absolut toate, de tipul: „vântul iubirii”, „inima zorilor”, „parfumul zăpezii”, „rouă misterului” etc. Şi pe ele tot Sincu le ticluise. Ne-ntre-bam uneori cât de relevant era dacă un copil alegea „vântul iubirii” în loc de „inima zorilor”, dar prestigiul maestrului ne-ntuneca până la urmă dreapta judecată. în fine, pierdeam ore-n şir înregistrându-i la microfon pe aceiaşi copilaşi martiri care trebuiau să recite, la prima vedere, o poezie, de obicei tot pe cea cu mamiţa mare şi pisica. Dacă se poticneau, trebuiau s-o ia de la-nceput. Mai erau şi alte teste, pe care le aplicam răbdători, ore-n şir, asupra copiilor tot mai blazaţi, mai dornici de o altă joacă, în mijlocul naturii. Serile, venea vremea evaluării. Ne aşezam în cerc, cu Sincu în chip de Mo-romete pe-un scaun ceva mai înalt şi, pe rând, spuneam deşteptăciuni premeditate întreaga zi, cerşind măcar o urmă de aprobare din partea maestrului. Mulţumiţi, mergeam apoi la birtul din apropiere, mâneam, încercam să tragem ţeapă chelnerilor, eram prinşi, întorşi din drum, bălăcăriţi, iar a doua zi o luam de la capăt, cu neruşinare, cu aceiaşi chelneri, la acelaşi birt, de altfel singurul disponibil. Imperial, Sincu ne snoba cumpărându-şi, din când în când, câte un strop strălucitor de „Queen Anne”. Noaptea, pe drumul de-ntoarcere, zeci de licurici pâlpâiau în întuneric.

  După două-trei zile copiii, care la-nceput veniseră de bună voie, atraşi de noutate, fugeau de noi ca de ciumă. Când venea ora experimentelor, se golea tabăra. Se ascundeau pe te miri unde, o luau pe câmp. într-o dimineaţă, un puştiulică de clasa a cincea, care fusese dibuit şi adus de urechi de instructorul lui, s-a smuls cu disperare din mâinile lui Ştefan şi, încă strângând în pumn fragmentul cu „Şi una-i roză şi miroase” (a trebuit să facem apoi altul), a sărit pe fereastră şi dus a fost! Ajunseseră să se ferească de noi chiar şi la sala de mese: cum apărea grupul nostru, striga unul: „Şase, studenţii!”, la care cei mai mulţi îşi luau farfuriile cu budincă şi-o roiau în dormitor. începuserăm şi noi să-i urâm, văzând atâta ostilitate. Cum ne era tot mai greu să-i prindem, ne răzbunam pe ei în efigie, inventând feluri de mâncare în care bieţii noştri subiecţi ar fi fost ingrediente esenţiale: „Ce-aţi zice să ni se aducă acum o copiladă bine fezandată, unsă cu mujdei?” ne ispitea Romulus în cunoscutul lui stil sado-maso. Copiladă era, chipurile, ruladă de copil! Nu ne miram. Nu-1 ştiam noi pe Romulus? într-o seară ieşiserăm lângă mănăstire şi stăteam cu toţii pe iarba, sub cerul imens, trandafiriu, ascultând toaca şi privind rândunelele ce dădeau roată. Aşezat pe-o rână şi privind cerul, Romulus avea o înfăţişare deosebit de melancolică. „La ce te gândeşti?” l-am întrebat, cuprins şi eu de vraja acelei seri. „Mă-ntreb de câte cartuşe ar fi nevoie ca să dai jos toate rândunelele”, mi-a răspuns, cu aceeaşi expresie de melancolie pe chip.

  Ne-am întors la Bucureşti înghesuindu-ne toţi într-un compartiment de tren, ducând cu noi vrafuri de teste, chintale de benzi de magnetofon, pe care urma să le interpretăm acasă. Fără-ndoială, poetica şi semiotica aveau să facă un mare pas înainte în urma experimentului nostru. Aveam să intrăm în istorie sub numele de „Grupul de la Cozia”, discipolii marelui Sincu. Muream de nerăbdare să-nce-pem lucrul pe eşantioane, să definim rezultatele, să încropim teoria. Dar săptămânile treceau, cursul din săliţa tip Raskolnikov devenea tot mai încâlcit, noi tot mai infatuaţi faţă de colegii de rând, asemenea unora ce, trecuţi prin grota din Eleusis, aflaseră mântuirea semiotică, iar imaginea celor petrecute la Cozia se estompa tot mai mult în înaltele noastre spirite. Unde mai erau benzile, puzzle-ul cu mamita mare, labirintul cu „vântul iubirii” şi „inima zorilor”? Dar, vorba poetului: „Unde sunt zăpezile de altădată?”. Nimeni n-avea să mai ştie vreodată ceva de soarta lor. întrebat timid, Sincu ne trăgea un zâmbet cuceritor: nu e momentul acum, trebuie să ne mai gândim, să