Am găsit blocul, am urcat pe scări în putoarea ghe-nelor revărsate, am intrat într-o garsonieră care duhnea intens a tocană şi am pupat-o pe Irina, care avea acelaşi miros pe obraji şi în păr. Purta un capot cu floricele. N-am vrut să mănânc, trebuia să-mi rezolv problema. Cu un fel de aer prost jucat de femeie fatală pe faţă, a pus un prosop pe pat şi s-a-ntins cu fundul pe el. M-am lungit şi eu lângă ea. Surpriza cea mare, atent premeditată, era că n-avea chiloţi pe dedesubt. După ceva caznă eram bărbat, dar în locul fericirii şi uşurării pe care mi le închipuisem nu simţeam decât o scârbă intensă de la mirosul de tocană, ciudă că terminasem din prima clipă şi mai ales dezgust pentru tot ce ţinea de acea după-amiază, pentru femeia dizgraţioasă şi duhnitoare de lângă mine, pentru garsoniera cu pereţii strâmbi, până şi pentru cerul de amurg transpirând prin perdeaua de la geam.

  Nu mă puteam gândi decât să plec mai repede de-acolo şi să n-o mai văd niciodată pe Iri-na. Ea dispăruse la veceu pentru chestii intime şi s-a-ntors, mare, ţâţoasă, cu mult păr pubian (îmi imaginasem femeile cu totul altfel), cu şolduri musculoase, în aerul cenuşiu al camerei. Şi-a pus halatul şi şi-a aprins o ţigară.

  Aici tonul povestirii mele ar trebui să se schimbe dintr-un fel de scherzo patetic („pathetic”, mai bine zis) în ceva grav sau lugubru, ceva foarte încruntat. Dar după-amiaza aceea n-a cunoscut vreo schimbare bruscă. Doar se-nsera, doar penumbra devenea mai deasă. Dacă lipsea ceva ca totul să fie perfect coerent, ca într-un film (m-am gândit mai târziu), era chiar ce mi-a spus ea atunci, încă în picioare, cu ţigara aprinsă între degete: „Mircea, aş vrea să mă ajuţi într-o. chestiune. Nu ştiu ce să fac.” „Adică?” Eram încă dizolvat de silă. îmi întorceam pantalonii pe dos după ce mi-i scosesem aiurea, şi-mi extră-geam şosetele din crăcii lor. „Uite, îţi spun direct.” Dar în loc să-mi spună imediat ce-avea de zis, a lăsat ţigara în echilibru pe pervaz şi s-a apucat să improvizeze o scrumieră de hârtie dintr-o foaie de caiet, scrisă cu creionul. Când a fost gata, a scrumat în ea până când incandescenţa pură din vârful ţigării s-a degajat complet din învelişul ei de cenuşă: „Mi s-a propus să intru în Securitate.”

  Mintea mea e lentă şi mai mereu dusă aiurea, aşa că ratez de obicei clipa. Cele mai grave momente din viaţă le-am trăit de parcă-aş fi trăit bucăţi mici din viaţa altcuiva. Era acelaşi lucru acum. Lucrurile nu-mi ajungeau, deocamdată, până-n adâncul minţii. „Şi tu ce-ai zis?”, am întrebat indiferent, de parcă mi s-ar fi povestit un vis. Irina m-a privit pentru prima dată în ochi, cu un fel de sfidare speriată: „Am zis da.” După care a-nceput un lung bla, bla, bla, recitat ca pe un rol exersat în oglindă: decât să rămână toată viaţa o amărâtă de profesoară în provincie mai bine merge într-un loc unde calităţile ei vor fi apreciate. oamenii tineri şi inteligenţi vor schimba lucrurile dinăuntru. ar putea călători în străinătate. ar avea acces la biblioteci. ar profita de poziţia ei ca să facă mult bine.

  Nici n-o mai ascultam. Mă trezeam cu încetul. Ciudat că, gândindu-mă la Securitate, îmi veneau în minte lucruri dintre cele mai disparate şi mai prosteşti: o lungă coadă la bere, de sute de persoane, la Bucur Obor, unde un ins foarte nervos a-nceput să vocifereze când nişte ţigani s-au băgat în faţă. „E securist, îl cunosc eu”, a zis atunci, cu un fel de respect, un bătrânel. „Ăsta are putere, o să facă ordine”. La mine-n bloc stăteau mulţi securişti, mă jucasem în copilărie cu copiii lor. îmi aminteam şi bancuri cu „mai împrăştiaţi-vă, băieţi!”, şi sfaturile mamei să nu vorbesc „ce nu trebuie”, fiindcă securiştii mişunau peste tot. Ce erau securiştii şi Securitatea? Şi de ce-mi fusese mie dat, ca într-un banc prost, să devin bărbat cu o securistă, fie ea şi în devenire? Am lăsat-o să vorbească, să-ncerce mai departe să mă (şi mai cu seamă să se) convingă că făcuse bine, iar ea a continuat pledoaria aceea în gol chiar şi mult după ce şi-a dat seama că n-o mai ascultam. Abia-i mai vedeam faţa. Prin pereţii subţiri ca hârtia ai blocului se auzea tot: apa trasă la closet, voci de la televizor, muzică. După ce a tăcut, şi-a aprins din nou o ţigară şi a fumat-o în tăcere până la capăt. Apoi s-a lungit „voluptuos” lângă mine, m-a pupat „dulce”, m-a mângâiat obscen – fără ghilimele de data asta – şi-a vrut s-o luăm de la capăt. Atunci i-am dat mâna la o parte şi i-am spus, ca un automat, fără să simt nimic din „dramatismul” momentului, că e o idioată, că o să-şi ruineze viaţa şi poate şi pe-a altora, că nu vreau s-o mai cunosc dacă face pasul ăsta. în definitiv, dacă acceptase deja propunerea, ce mai voia de la mine? „Dar n-am avut cu cine să vorbesc, Mircea, cu cine să mă sfătuiesc. Aici nu cunosc pe nimeni, n-am pe nimeni mai apropiat. Trebuia să spun cuiva în care să pot avea-ncredere.” Am plecat când deja era noapte şi-am mers pe jos până acasă prin bălţi, noroaie şi pietriş, privit cu suspiciune de miliţienii vigilenţi. Abia acasă, în patul meu, mi-am dat seama de nebunia acelei seri. „Tâmpită”, mi-am zis, dar, ciudat, eu mă simţeam de fapt ca un idiot, ca un om care tocmai făcuse o mare prostie. Am adormit cu capul greu de la tutunul de care eram impregnat, hotărât să uit totul. Lucrurile au mers apoi mai bine cu agenda mea sexuală. Până la 26 de ani, vârsta fatidică a lui Huxley, mai scrisesem în ea, cu litere de foc, patru nume. Liniştit în privinţa asta, am început să scriu poezie mai filozofică. La câteva luni după „seara bărbăţiei mele” am primit, noaptea târziu, un telefon disperat de la Irina. Plângea şi striga în receptor. Băuse? N-o ştiam băutoare. încercam