găsesc, iată, puţină linişte (vai, nu interioară, ci linişte pur şi simplu, singurătate pur şi simplu, în cel mai concret sens – uşa-nchisă la birou, cel mic dormind în pătuţul lui, în altă cameră, cea mare făcând ceva prin sufragerie.) ca să mă gândesc la Irina, „prima mea femeie” şi o derizorie enigmă. O jalnică enigmă a unor jalnice vremuri.

  Eram student la Litere, grafoman, sărit de pe fix, poet până-n vârful dinţilor (în închipuirea mea) şi totuşi şters, mărunt, mort de slab, încât singura parte din umanitate care mă interesa, fetele, se uita prin mine ca prin sticlă. Trăiam o singurătate înfiorătoare. Nici măcar când, mergând pe la cenacluri, căpătasem o mică notorietate literară, nu reuşisem să atrag atenţia vreuneia dintre colege. Nu puteam să-nţeleg. Amicii mei cei mai groteşti, cei mai bătuţi în cap se lăudau cu erotismul lor debordant, pe la „ceaiuri” îşi povesteau cu detalii câte se întâmplaseră pe „futelniţa” lor, cum îşi numeau sofaua din cămăruţele de mansardă sau de subsoluri pe unde erau aciuaţi. Iar eu aveam 23 de ani şi pe futelniţa mea nu venise încă nici o femeie. Aşa că în primăvara lui '79, când am plecat la Cluj, la Colocviul Eminescu, am crezut o clipă că l-am apucat, în fine, pe Dumnezeu de picior. Am întâlnit acolo o insă care mi-a dat nişte semne vagi de simpatie. Era cu vreo patru ani mai mare ca mine, deja absolventă, repartizată profesoară într-un orăşel ardelean. Făcuse engleză şi română. Era urâţică, şleampătă, când mergea părea că se-mpleticeşte la fiecare pas. Tot ce purta pe ea părea aruncat cu furca. De la-nceput ne-am simţit bine-mpreună: doi nebuni, doi închipuiţi. Eu vorbeam numai în citate din autorii mei preferaţi, ea doar ironic şi parabolic, încât uneori, în lungile şi savantele noastre discuţii de pe străzile Clujului, ne dădeam seama că fiecare vorbea de fapt despre cu totul altceva decât credea celălalt. La un moment dat, s-a oprit lângă un felinar şi m-a-ntre-bat: „Nu crezi că tot Clujul ăsta e doar un joc al minţii? Un vis din care va trebui o dată să ne trezim?” Până şi eu mi-am dat seama de livrescul idiot al frazei şi i-am răspuns sarcastic: „Nu crezi că Borges a zis ceva asemănător despre Buenos-Aires?” „Nu, nu, eu chiar cred în asta. Chiar cred că nimic nu contează, că totul e visul nostru sau visul altcuiva despre noi.” N-o puteam scoate din extravaganţele ei. La colocviu am citit o lucrare din care nimeni n-a înţeles nimic. Am discutat-o apoi cu Irina, singuri într-un compartiment de tren, bând votcă din cupele a două jumătăţi de coji de portocală. Am fost foarte surprins: ea înţelesese. Am fost surprins şi că m-a lăsat apoi s-o sărut, că m-a lăsat şi mai departe. Dar nu foarte departe. Acasă, am început să primesc scrisori de la ea, cam o dată la două săptămâni. Scrisori pur intelectuale, fără efuziuni. Ce mai citea, ce mai traducea. îi plăceau mult Nabokov şi D. H. Lawrence, citea în engleză postmodernii americani, făcuse o pasiune pentru Robert Coover. Avea fără-ndoială talent critic, observaţiile ei nu erau la-ndemâna oricui. Abia spre sfârşitul scrisorilor insinua în ele un fel de tandreţe foarte curată. Le termina, invariabil, cu „Good night, sweet prince!” Dar eu mă-ndrăgostisem între timp de o colegă din Bucureşti, şi povestea cu Irina îşi cam pierdea contururile. Ghinion, însă. Şi colega cu pricina era fată mare şi-aşa avea de gând să rămână cel puţin câţiva ani mai departe. Ne smotoceam înnebuniţi prin holuri de case vechi, dar agenda mea rămânea imaculată în continuare şi, Dumnezeule, împlineam 24 de ani! Am început să scriu poeme de dragoste foarte erotizate, ca un fel de compensare. Slabă compensare. M-aş fi culcat, în ciuda dragostei mele absolut reale pentru colega cu pricina, cu oricine, chiar şi cu o babă! Mai ales că „babă” era pentru mine orice femeie trecută de 30 de i ani. Aşa că speranţele mele au renăscut când am reîntâlnit-o pe Irina, anul următor, tot la Cluj, de data asta la un festival de poezie din cadrul Cântării României. Am văzut-o de departe, într-un grup de inşi care aşteptau la intrarea legendarei Arizona (o bombă ordinară, de fapt). Mi-a ieşit, mai împleticită ca oricând, în întâmpinare. Avea acum părul scurt, căzându-i în şuviţe tocite de-a lungul obrajilor. De câte ori o vedeam după o vreme mă frapa cât era de urâtă: buze subţiri şi uscate, nasul prea cârn, faţa pergamentoasă. Dar ochii arătau totuşi o inteligenţă vie, ca şi altceva, un fel de nebunie romantică, de nepăsare faţă de tot ce era în jur. Când m-a invitat la ea acasă, am simţit deodată opera hormonilor prin zonele inghinale: gata, adio copilărie, „this time nothing can go wrong!” Dar n-a fost aşa. Căci acasă la Irina era şi Adriana, sora ei, proaspăt întoarsă din Finlanda, şi toată nenorocita de seară am petrecut-o uitân-du-ne pe ultra-voluminoase albume de fotografii cu amurguri finlandeze, brazi finlandezi, reni finlandezi, Sibelius şi Berzelius şi drace-lius şi lacelius. Ore-n şir aşteptând să plece Adriana şi să-nceapă distracţia, până când în cele din urmă am plecat eu, umilit şi furios, şi-aşa a mai trecut un an. Singura mea consolare, dar şi aceea foarte slabă, era că într-o carte pe care-o citeam pe-atunci, „Geniul şi zeiţa”, Aldo-us Huxley povestea că el fusese băiat mare până la 26 de ani! Iată că se putea şi mai rău. Dar eu, îmi jurasem, n-aveam să ajung până acolo. Mai bine moartea decât dezonoarea.

  Astăzi însă mă gândesc că mai bine aş mai fi copilărit puţin. Fiindcă nenorocita după-amia-ză în care „am devenit bărbat” e şi-acum una dintre cele mai penibile şi mai sordide amintiri ale mele. Irina îmi dăduse un telefon că era-n Bucureşti, chiar stabilită în Bucureşti (cum aşa? şi şcoala ei din Ardeal? luase negaţie? şi chiar dacă luase, ce-avea să facă în Bucureşti?), şi că vrea să ne vedem într-o chestiune foarte importantă pentru ea. Am mers cu metroul de mi-a venit rău, până pe la Apărătorii Patriei.