cu care trăiesc merge mult mai departe decât viaţa sexuală. Unii sunt speriaţi de viaţa de cuplu tocmai din cauza perspectivei de a-1 vedea pe celălalt în cele mai sordide situaţii. Dar dragostea mea se hrăneşte tocmai din asta. îmi place să merg la cumpărături împreună cu ea, să beau cafeaua împreună cu ea, să o privesc în cadă, să pălăvrăgim despre OZN-uri. îmi place s-o privesc cum mănâncă şi cum pune hainele la uscat. Când facem dragoste, intimitatea noastră e lucrul cel mai preţios, şi plăcerea noastră depinde cu totul de ea. De fapt, fac dragoste două corpuri care se cunosc infinit de mult şi care nu se mai satură, totuşi, re-descoperindu-se. Ştiu ce va face în fiecare clipă, şi totuşi sunt mereu surprins. Cu cât îi ştiu mai bine pielea şi tendoanele şi cutele şi gesturile şi cuvintele, cu atât mai intensă şi mai disperată mi-e curiozitatea. Intimitatea mea cu celălalt corp al meu este permanentă, când dorm ştiu şi în vis că e lângă mine, dar în orele de dragoste fizică ea devine totală. Atunci nu mai disting privirea de atingere, tandreţea de violenţă, fericirea de suferinţă. Numai pe ea o vreau pentru că numai pe ea o cunosc. Ii privesc, între coapse, „fluturele cu aripi lipite somnoros” şi ştiu că e, cu adevărat, cel mai frumos lucru pe care l-aş putea vedea şi atinge vreodată.

  Intimitatea noastră, în casa noastră, în patul nostru, nu ne atenuează, ci ne protejează bucuria erotică. Prin ea, totul devine erotic, şi totul, oricât de frust şi de îndrăzneţ, e ferit de vulgaritate. Numai într-un astfel de spaţiu protejat corpul tău, ca şi mintea ta, se poate deschide cu totul explorării celuilalt. Prin aceasta, sexul nu seamănă cu nimic mai mult decât cu visul. Când visăm, tonusul muscular e abolit şi întregul corp ne este paralizat, lăsând astfel mintea liberă pentru halucinare. Când facem dragoste, dimpotrivă, mintea ne e abolită, iar corpul se scufundă în voluptate. Un ultim amănunt vine să întărească acest ciudat şi fascinant paralelism: când visăm, indiferent de conţinutul visului, sexul nostru este întotdeauna erect.

  Îmi amintesc un banc idiot din copilărie, care definea femeia drept „ceva de care te ţii când faci dragoste”. Fără intimitate reală, atât femeia cât şi bărbatul sunt literalmente asta: un fel de mânere la care performezi un număr de gimnastică. Poate fi uneori distractiv (mai ales pentru bărbat), ca legănatul pe un balansoar, dar, din punctul meu de vedere, e un mod primitiv, puştesc, nesatisfăcător de a face sex. De fapt, ajungi cu adevărat la maturitate sexuală doar atunci când începi să trăieşti un ciudat solipsism în doi care te face să spui: în tot universul nu există decât două fiinţe care fac cu adevărat dragoste: eu şi iubita mea.

  Nabokov la Braşov.

  Acum vreo câteva zile umblam grăbit, cu mâinile-n buzunarele canadienei, printr-un peisaj industrial, trist de-ti venea să plângi, pe undeva pe la Timpuri Noi. Era foarte frig, deşi soare, abia se ridicase bruma dimineţii de noiembrie. Mă gândeam la tot felul de aiureli literare, când m-am auzit strigat: „Hei, Mircea! Ce faci, dragule?” Un BMW masiv, argintiu, oprise la câţiva paşi în faţa mea, pe marginea şoselei, şi o insă total necunoscută, cu ochelari negri suiţi pe frunte, îmi zâmbea prin fereastra laterală. M-am îndreptat spre maşină şi tipa a coborât. „Mă mai ştii? Ştii cine sunt?” Cu cât o priveam mai mult îmi era tot mai străină. „Nu cred”, i-am spus zâmbind la rândul meu. Era înţolită foarte bine, chiar epatant pe fondul blocurilor nenorocite de peste drum, al fabricii de ciment şi al chioşcurilor strâmbe din staţia de tramvai. „Sunt Adriana, sora Irinei, ai venit o dată pe la noi, la Cluj!” OK, n-o văzusem decât o dată, cu foarte mulţi ani în urmă, aşa că era doar normal să nu mi-o mai amintesc. Am mimat bucuria recunoaşterii şi am schimbat câteva vorbe banale. „Ai mai fost prin Finlanda?” am întrebat-o ca să fie sigură că ştiu cu cine discut. „Da, merg mereu, lucrăm cu o firmă de-a-colo. Dar spune-mi, ce-ai mai făcut tu? Cum îţi merge? Tot aud că ai mai scos câte ceva, dar ştii. cu atâta muncă, stau mai prost cu cititul în ultimul timp. Irina cumpără însă toate cărţile tale, în amintirea vremurilor vechi, înţelegi.” Am ezitat o vreme s-o întreb, dar până la urmă am simţit că e inevitabil. „Ce face Irina?” La care femeia, total, total necunoscută din faţa mea s-a deschis într-un fel de jubilare naivă: se vedea că sora ei era mândria familiei. „Ei, e foarte bine, e de câţiva ani stabilită la Bruxelles, soţul ei e cineva foarte mare, membru în Parlamentul european.”„.fiindcă aşa se scrie istoria”, mi-a trecut brusc prin minte. încă vreo două vorbe, „să ţinem legătura” (care legătură?), „mi-a părut bine că ne-am revăzut”, şi bărbatul de la volanul maşinii s-a întins să-i deschidă portiera. Apoi spaţiul s-a-nchis în jurul maşinii dispărute cum ai închide o revistă de modă cu obiecte fotografiate impecabil. Au rămas blocurile ude şi jegoase, găurile din asfalt, oamenii prost îmbrăcaţi şi arătând bolnavi de la intersecţie.

  Am uitat spre ce notariat sau judecătorie mă-ndreptam, ce întabulare aveam de făcut, şi-am rătăcit vreo jumătate de oră la-ntâmplare prin locurile acelea de utopie neagră. Irina la Parlamentul european? Mare doamnă la Bruxelles? Soţia unui înalt funcţionar? Dar eu ezitasem să o-ntreb pe soră-sa despre ea din compasiune, ca să n-o pun într-o situaţie penibilă. Mi-o imaginasem pe Irina, în toţi aceşti ani, decăzută, poate alcoolică, hăituită de un trecut irepresibil. Boschetară poate, asemenea celor care put îngrozitor prin tramvaie. Apoi mi-am dat seama că aşa trebuia să fie, că viaţa, care-mi pusese cu câţiva ani în urmă în mâini un fel de povestire de-a gata, îmi oferea acum şi finalul firesc, poate chiar obligatoriu, pentru ea. Nu sunt nici un scriitor „realist”, nici unul „de subiecte”, şi de aceea am ezitat întotdeauna să povestesc cele trei-patru lucruri cu adevărat interesante la care am fost martor vreodată. Azi