perete, ca să nu sufle vântul prin crăpături, şi să stingă lumânarea. M-am vârât sub masă, am ridicat cerga şi am început să tai cu ferăstrăul în buşteanul gros de la temelie, o gaură cât să mă pot strecura afară. Treaba asta mi-a luat multă vreme, dar aproape că isprăvisem, când deodată am auzit răsunând în pădure puşca lui babacu’. Am îndepărtat toate urmele trudei mele, am pus la loc cerga şi am ascuns ferăstrăul. În curând se ivi şi babacul. Ca de obicei, nu era în apele lui. Zicea că fusese în târg, unde toate mergeau anapoda. Avocatul îi spusese că ar câştiga procesul şi ar căpăta banii, dacă ăia s-ar hotărî odată să-l înceapă, numai că scorneau o sumedenie de chichiţe ca să-l amâne me-reu, iar judele Thatcher se pricepea la asemenea lucruri. Pe deasupra, oamenii spuneau c-o să mai fie un proces, ca să fiu luat de lângă babacu’ şi dat în grija văduvei, care de data asta o să câştige procesul. Vestea asta nu mi-a plăcut de loc, fiindcă nu voiam în ruptu’ capului să mă mai întorc în casa văduvei, unde aveam de îndurat atâtea chinuri şi unde trebuia să fiu civilizat, cum spunea dumneaei.

  Bătrânul începu să înjure vârtos; înjură pe cine vrei şi pe cine nu vrei şi, ca să fie sigur că nu i-a scăpat nimeni, o luă de la capăt şi isprăvi cu o înjurătură, ca să zic aşa, cuprinzătoare, pomenind o mulţime de oameni al căror nume nu-l ştia şi cărora le spunea „cum naiba-i cheamă”. Şi dă-i şi dă-i cu înjurăturile.

  — Tare-aş vrea s-o văz pe văduvă că pune mâna pe tine! urmă el, adăugând c-o să fie cu ochii-n patru şi că dacă au să încerce să vină după mine, o să mă ascundă într-un loc pe care-l ştia numai el, cu vreo şase-şapte mile mai departe, unde puteau să crape căutându-mă şi tot nu mi-ar da de urmă.

  Chestia asta m-a cam tulburat, dar după câteva clipe m-am liniştit, gândindu-mă că mult n-o să mai fac eu purici lângă dumnealui, ca să-i dau prilejul să treacă la fapte. Bătrânul mă trimise să scot din barcă lucrurile pe care le adusese din târg. Adusese un sac de vreo cincizeci de funţi de mălai, o halcă de slănină, alice, o ploscă cu rachiu, un terfelog şi două gazete, bune de folosit ca fultuială, şi nişte câlţi. După ce-am dus un transport în colibă, m-am întors şi m-am aşezat pe botul bărcii, ca să mă odihnesc niţeluş. Eram hotărât s-o şterg în pădure, luând cu mine puşca şi niscaiva undiţe. Fireşte, n-aveam de gând să ma statornicesc undeva, ci voiam s-o iau razna prin ţară, umblând mai mult noaptea şi trăind din vânat şi pescuit, în felul ăsta puteam ajunge destul de departe ca să nu-mi mai dea de urmă nici babacu’, nici văduva.

  Mă gândeam să tai buşteanul de la temelie şi s-o şterg chiar în noaptea aia, dacă babacu’ s-ar chercheli îndeajuns – şi fără doar şi poate c-avea să se cherehelească. Eram aşa de cufundat în gânduri, încât n-am băgat de seamă că zăbovisem cam multişor. Deodată am auzit glasul bătrânului, care mă întreba dac-am adormit sau dacă nu cumva m-am înecat.

  Pân-am cărat toate lucrurile în colibă, s-a făcut întuneric. În vreme ce eu pregăteam cina, bătrânul mai trăgea câte-o duşcă; încălzindu-se, începu din nou să înjure. Se îmbătase în târg şi zăcuse toată noaptea într-un şanţ, aşa că acum arăta ca vai de lume. Era plin de noroi din creştet până-n tălpi, să juri că-i Adam, nu alta! De câte ori i se urca rachiul la cap, se apuca să înjure stăpânirea.

  — Şi să mai zici că asta-i stăpânire! începu el. Păi, uită-te la ea şi zi cu ce seamănă. Ce fel de lege-i aia care-i gata să răpească un fiu de la tac-su care l-a făcut şi s-a căznit să-l crească pe cheltuiala lui?! Da, taman când fiul ăsta a ajuns şi el om în toată firea şi-ar putea să muncească şi să înceapă să-şi ajute părintele ca să se hodinească şi el, vine legea şi se amestecă-n ciorbă. Şi cică asta-i stăpânire! Da’ stai, că nu-i ajunge atât. Legea îl sprijină pe boşorogu’ ăla de Thatcher, judele, ca să mă poată jefui pe mine de avutu’ meu. Frumoasă lege, n-am ce zice! O lege care sileşte pe un cetăţean care are peste şase mii de dolari să trăiască într-un bordei ca ăsta şi-l lasă să umble în nişte zdrenţe care nu le-ai pune nici pe-o vită! Cică asta-i stăpânire! Cu o stăpânire ca asta nu poate intra omu-n drepturile lui. Uneori îmi vine s-o şterg pentru totdeauna din ţara asta. Da, le-am şi spus-o. I-am trântit-o în obraz lui Thatcher. M-a auzit o grămadă de lume şi n-au decât s-o spună şi la alţii. „Pentru doi cenţi – le-am zis – aş tuli-o din ţara asta blestemată şi nu m-aş mai întoarce în vecii vecilor.” Chiar astea au fost vorbele, şi le-am mai zis: „Hei, uitaţi-vă la pălăria mea – dacă aşa ceva se mai cheamă pălărie – fundul i-e găurit, iar restul îmi ajunge până sub bărbie; asta nu mai e pălărie, ci burlan de sobă. Şi, mă rog, cine poartă asemenea pălărie? Un om ca mine, care-aş fi printre ăi mai bogaţi oameni din târg, dac-aş putea să-mi capăt drepturile. Halal stăpânire, n-am ce zice! Hei, ascultă-aici! Era odată un negru liber de prin Ohio8, un mulatru cu pielea albă, să juri că-i un alb. Purta o cămaşă albă – n-am văzut în viaţa mea una mai albă – şi avea o pălărie pe cinste. Haine mai frumoase ca ale lui nu ştiu să fi avut altu’ în tot târgu’ ăla. Mai avea şi un ceas de aur cu lănţişor, şi un baston cu măciulie de argint, într-un cuvânt era ăl mai grozav nabab din tot ţinutul. Şi ce crezi că spunea lumea? Cică era profesor la universitate, că vorbea o sumedenie de