— Uitaţi-vă la mâna asta, domnilor şi doamnelor, strângeţi-o în mâinile voastre! A fost cândva mâna unui porc, dar acum nu mai e, acum e mâna unui om care a început o viaţă nouă şi care mai bine moare decât să dea înapoi. Ţineţi minte cuvintele astea, nu uitaţi că eu le-am rostit. Acum e o mâna curată. Strângeţi-o fără frică!

  Îi strânseră mâna şi plânseră apoi în cor. Ba, nevasta judecătorului i-o şi sărută. Dup-aceea, bătrânul iscăli un jurământ – mai bine zis, puse degetul. Judecătorul spuse că era cel mai înălţător moment din câte trăise, sau ceva asemănător. Apoi îl băgară pe babacu’ într-o încăpere frumoasă, pe care o ţineau pentru oaspeţi. Dar în toiul nopţii, bătrânului i se făcu o sete grozavă, ieşi pe acoperiş şi se lăsă jos pe un stâlp.

  Ajuns în târg, îşi schimbă ţoalele noi pentru o vadră de vin, apoi se întoarse şi petrecu o noapte de pomină. Spre ziuă ieşi din nou, beat ca un lăutar, alunecă de pe acoperiş şi-şi rupse braţul stâng în două locuri. Îl găsiră aproape ţeapăn, în zorii zilei. Iar când deschiseră uşa camerei de oaspeţi, trebuiră să facă sondaje, înainte de a putea naviga prin ea.

  Judecătorului i-a cam sărit muştarul. Zicea că bătrânul poate fi îndreptat cel mult cu un glonte de puşcă, dar nu altminteri.

  C A P I T O L U L VI.

  În curând bătrânul se puse iarăşi pe picioare şi începu să alerge pe la tribunal, ca să-l silească pe judele Thatcher să-i dea banii. Se ţinu şi de mine, văzând că nu mă las de şcoală. De vreo două ori izbuti să mă-nhaţe şi mă bătu măr. Cu toate astea, m-am dus mai departe la şcoală, ocolindu-l sau luând-o la goană când îl zăream. Înainte nu prea-mi plăcuse să mă duc la şcoală, dar acum ţineam morţiş să mă duc, ca să-i fac în necaz tatii.

  Procesul ăla era o poveste lungă, părea că n-au să-l mai urnească niciodată. De aceea, din când în când împrumutam doi-trei dolari de la judele Thatcher şi-i dădeam lui babacu’, ca să nu mă bată. De câte ori punea mâna pe bani se-mbăta, şi de câte ori se-mbăta făcea tărăboi prin târg. Şi de câte ori făcea tărăboi era băgat la răcoare… Viaţa asta i se potrivea de minune, parcă era anume croită pentru el.

  De la o vreme însă începuse să se ţină scai de văduvă, încât, într-o bună zi, ea îi spuse că dacă nu se astâmpără, o să fie vai şi amar de el. Scos din sărite, babacu’ îi răspunse c-o să-i arate el cine-i stăpânul lui Huck Finn. Şi într-o zi, în primăvară, mă pândi, puse mâna pe mine şi mă duse cu barca vreo trei mile în susul apei, trecând pe celălalt mal, dinspre Illinois, într-un loc împădurit şi pustiu, unde nu se afla decât o colibă veche de lemn, împrejmuită de copaci atât de deşi, încât, dacă nu ştiai unde e, nu dădeai de ea.

  Stătea mai tot timpul cu mine, aşa că nu mi se ivea nici cel mai mic prilej s-o şterg de-acolo. Locuiam amândoi în coliba aia, iar noaptea babacu’ încuia întotdeauna uşa şi-şi punea cheia sub cap. Avea o puşcă, pe care cred c-o furase; trăiam din pescuit şi vânat. Uneori mă încuia şi se ducea până la debarcader – cu vreo trei mile mai jos. Era acolo o dugheană, unde în schimbul peştelui şi vânatului căpăta rachiu. Îl aducea acasă, se-mbăta şi, când era cu chef, mă snopea în bătăi.

  Nu după multă vreme văduva află unde sunt şi trimise un om de-al ei să mă scape. Babacu’ însă îl puse pe fugă cu puşca. Cam pe vremea aceea începusem să mă obişnuiesc cu noua mea viaţă şi chiar îmi plăcea, bineînţeles, în afară de bătăi. Trândăveam toată ziulica şi era tare bine. Stăteam cu burta la soare, fumam tabac, pescuiam şi nimeni nu mă silea să citesc sau să învăţ. Aşa trecură două luni, dacă nu şi mai mult. Hainele de pe mine erau ferfeniţă şi pline de jeg. Nu puteam pricepe cum dracu’ de-mi plăcuse atâta în casa văduvei, unde trebuia să mă spăl, să mănânc din farfurie, să mă pieptăn, să mă duc la culcare şi să mă scol la ore fixe, să stau toată vremea cu nasul în carte şi, colac peste pupăză, să mai îndur şi sâcâielile domnişoarei Watson. N-aş mai fi vrut să mă-ntorc niciodată acolo. În casa văduvei încetasem să înjur din pricină că ei nu-i plăcea. Dar acum înjuram ca la uşa cortului – babacu’ n-avea nimic împotrivă. Ce mai tura-vura, trăiam binişor în pădurea ceea.

  Cu vremea însă, babacu’ se învăţase să pună cam prea des mâna pe bâtă, aşa că nu mai puteam răbda. Eram numai vânătăi. Afară de asta, obişnuia să plece mereu, lăsându-mă închis în colibă. Odată m-a încuiat înăuntru şi a lipsit vreo trei zile. Mi-a fost grozav de urât. Credeam că s-a înecat şi că n-o să mai ies niciodată de-acolo. Gândul ăsta mă îngrozea. Mă hotărâi să caut un mijloc de evadare. Mai încercasem eu de multe ori să ies din colibă, dar degeaba. Prin ferestruica aia strâmtă n-ar fi putut trece nici măcar un câine, iar hornul era prea îngust ca să mă pot căţăra prin el. Uşa era făcută din blăni groase de stejar. Babacu’ avea totdeauna grijă ca în lipsa lui să nu lase înăuntru vreun cuţit sau ceva asemănător. Cercetasem de sute de ori încăperea, tot n-aveam ce face şi în felul ăsta îmi trecea timpul. Dar de astă dată, în sfârşit, am găsit ceva: un ferăstrău vechi, ruginit şi fără mâner. Fusese ascuns între grindă şi căpriorii acoperişului. Am luat ferăstrăul, l-am uns şi m-am pus pe lucru. La un capăt al colibei, în spatele mesei, era o cergă veche, bătută cu cuie în