limbi şi ştia câte-n lună şi-n stele. Dar asta n-ar fi nimic. Cică la el, acolo, avea drept de vot. Asta le-a pus capac la toate. Ce-o s-ajungă ţara asta? mi-am zis eu. Era zi de alegeri şi mă gândeam să mă duc să votez şi eu, măcar că eram prea afumat ca să-mi târăsc picioarele pân-acolo. Când am auzit însă că în ţara asta e un stat în care negrul ăla are voie să voteze, m-am lăsat păgubaş. Le-am spus că eu unu’ nu mai votez câte zile oi avea. Chiar aşa le-am spus, de faţă cu toţi. Din partea mea poa’ să se ducă ţara de râpă, că eu nu mai votez cât oi fi şi-oi trăi. Da’ să fi văzut ce aere îşi dădea negrul ăla! Păi, dacă nu l-aş fi îmbrâncit, nici nu s-ar fi dat la o parte ca să mă lase să trec. Le-am zis ălora: Ia spuneţi-mi, de ce nu-i scos la vânzare negru’ ăsta? Şi ce crezi că mi-au răspuns? He, cică nu poate fi vândut până nu împlineşte şase luni de şedere în statul ăla şi că pân-atunci mai are. Poftim o mostră! Şi-atuncea – zic – ce stăpânire mai e şi aia, care nu poate vinde un negru liber decât după ce stă şase luni într-un stat? O stăpânire care se crede stăpânire şi-şi zice stăpânire şi-şi dă aere de stăpânire, când trebuie s-aştepte şase luni ca să poată pune mâna pe un pezevenghi de negru liber, pe-un diavol tuciuriu în cămaşă albă, pe-un bagabont şi-un…

  Babacu’ se aprinsese în aşa hal, că, nemaibăgând de seamă unde-l duc picioarele, se împiedică de butoiaşul cu slănină şi căzu, julindu-şi ţurloaiele. Sfârşitul discursului a fost de-o înflăcărare nemaipomenită: un potop de înjurături, mai ales împotriva negrului şi a stăpânirii, dar şi a butoiaşului, din când în când. Începu să ţopăie prin odaie ca un apucat, ţinându-se când de-o gleznă, când de aialaltă, şi pân’ la urmă trase deodată cu stângul un şut grozav butoiaşului. Ideea n-a fost prea bună, fiindcă s-a nimerit să lovească tocmai cu piciorul încălţat cu gheata ruptă, din care-i ieşeau afară două deşte. Scoase un urlet de ţi se făcea părul măciucă să-l auzi, şi se tăvăli pe jos, ţinându-se de deştele lovite şi înjurând mai vârtos ca oricând. Cel puţin aşa îmi zise chiar dumnealui după aceea. Cică de data asta îl întrecuse până şi pe moş Sowberry Hagan, pe care-l auzise înjurând în zilele când moşul era în putere. Eu socot însă că se lăuda numai.

  După cină, babacu’ luă plosca, spunând că are-n ea rachiu pentru două beţii şi-un delirium tremens. Folosea totdeauna cuvântul ăsta. În gândul meu îmi ziceam că într-o oră o să fie beat mort şi atunci am să pot şterpeli cheia sau am să tai cu ferăstrăul buşteanul ăla – una din două. Bău ce bău, apoi se întinse pe pătură. Dar norocul fugea de mine: babacu’ nu dormea adânc; se frământă în somn, gemea, mormăia şi se sucea ba pe-o parte, ba pe cealaltă. Pân’ la urmă m-a apucat o piroteală de n-am mai putut ţine ochii deschişi şi până să ştiu ce-i cu mine, am adormit buştean, cu lumânarea aprinsă alături.

  Nu ştiu cât am dormit, dar deodată am auzit un ţipăt grozav şi m-am trezit. Babacu’ sărea ca un smintit prin încăpere, urlând că-i împresurat de şerpi şi că i se încolăcesc pe picioare. Ţipa şi p-ormă sărea ca ars, zicând că un şarpe-l muşcase de falcă. Eu însă nu vedeam nici un şarpe. Deodată începu să alerge în jurul mesei zbierând: „Ia-l de pe mine! Ia-l de pe mine! Mă muşcă de gât!” N-am pomenit privire mai sălbatică la un om. Nu trecu mult şi se prăbuşi pe podea, gâfâind ostenit; apoi începu să se dea de-a dura cu o iuţeală nemaipomenită, izbind cu picioarele în dreapta şi-n stânga, bătând aerul cu mâinile şi răcnind că-i hărţuit de diavoli. Încetul cu încetul se potoli şi o clipă rămase nemişcat, gemând. Apoi se linişti de-a binelea. Auzeam cucuvelele şi lupii urlând în pădure. Era o linişte înfricoşătoare. Babacu’ zăcea într-un colţ. În curând se ridică în capul oaselor şi trase cu urechea. Apoi rosti cu glas stins:

  — Bu-hu-hu, vin morţii, bu-hu-hu, vin după mine, da’ nu mă duc cu ei! Uite-i! Nu m-atingeţi, nu m-atingeţi! Jos labele! Tii, ce reci sunt! Fie-vă milă de un biet păcătos, lăsaţi-l în pace!

  Începu să se târască în patru labe, milogindu-se să fie lăsat în pace. Apoi se înveli în pătură, se rostogoli sub masa veche de brad şi izbucni în plâns. Îl auzeam cum plânge sub pătură.

  Peste câteva clipe ieşi de sub masă, sări în picioare şi, zărindu-mă, se repezi la mine ca un apucat. Începu să mă fugărească prin colibă, cu cuţitul în mină, zicându-mi că-s îngerul morţii şi c-o să mă omoare ca să nu mai vin niciodată la el.

  L-am rugat să-mi dea pace şi i-am spus că-s Huck, nu cine crede el, dar l-a apucat un râs sălbatic şi, răcnind şi înjurând amarnic, a urmat să mă fugărească. Tocmai când mă pregăteam să mă strecor pe sub braţul lui, m-a înhăţat de gulerul hainei, drept între umeri. Credeam că mi-a sunat ceasul. Dar am lepădat haina cu iuţeala fulgerului şi am scăpat. Peste câteva clipe, nemaiputându-se ţine pe picioare de oboseală, babacu’ se prăbuşi cu spatele la uşă, cică să se odihnească niţel ca să mă poată omorî după aia. Punându-şi cuţitul sub cap, îmi zise că trage un pui de somn ca să mai prindă puteri şi p-ormă mi-arată el mie.

  A adormit degrabă. M-am suit atunci pe scaunul ăla cu fundul spart şi, fără zgomot, am pus mâna pe puşcă. Am împins vergeaua să văd dacă-i încărcată, apoi am aşezat puşca pe butoiul de sfeclă, cu ţeava îndreptată spre babacu’, şi am stat la pândă, cu ochii pe el. Tii, ce încet a trecut vremea în noaptea aceea, aşa, pe tăcute!

  C A