— Scoală! Ce faci acolo?

  Am deschis ochii şi m-am uitat împrejur, încercând să-mi dau seama unde ma aflu. Dormisem adânc şi acum soarele răsărise. Babacu’ stătea aplecat deasupra mea: părea mahmur şi chiar bolnav.

  — Ce faci cu puşca? îmi zice.

  Mi-am dat seama că nu ţinea minte ce făcuse noaptea, aşa că i-am spus:

  — A-ncercat cineva să intre şi-am stat la pândă.

  — De ce nu m-ai trezit?

  — Am vrut, dar n-am izbutit să te urnesc.

  — Bine, bine. Ia nu mai pălăvrăgi atâta; mai bine du-te de vezi dacă nu s-a prins vreun peşte în undiţe, că mi-e foame. Vin şi eu numaidecât.

  A descuiat uşa, iar eu am luat-o la fugă spre mal. Am zărit nişte cioate şi plavii care pluteau la vale şi mi-am dat seama că apele începuseră să crească.

  Mă gândeam ce bine-aş duce-o dac-aş fi acum în târg. Viitura din iunie îmi aducea totdeauna noroc, fiindcă de cum încep să crească apele, vin la vale o sumedenie de buşteni şi de plute – uneori câte-o duzină de buşteni deodată – şi nu ţi se cere decât să întinzi mâna după ei şi să-i vinzi apoi cherestegiilor sau la joagăr.

  Mergeam pe mal în sus, pândind cu un ochi pe babacu’ şi cu celălalt apa râului, ca să văd ce mai aduce viitura. Deodată am zărit o luntre, o frumuseţe de luntre, lungă de vreo patru metri; plutea pe creasta valurilor, ca o raţă. Am sărit ca o broască în apă, cu capul în jos, aşa îmbrăcat cum eram, şi am înotat drept spre ea. Mă aşteptam să fie cineva culcat în luntre; mulţi fac aşa dinadins, ca să te păcălească, şi când zici c-ai tras luntrea la mal, ăia se ridică de pe fundul ei şi-ţi râd în nas. Da’ de data asta n-a fost aşa. De bună seamă că era o luntre luată de puhoi. M-am suit în ea şi am adus-o la mal. Îmi ziceam că babacu’ o să fie tare mulţumit când o vedea-o: făcea zece dolari pe puţin. Când am ajuns la ţărm, babacu’ încă nu se zărea. Împingând luntrea într-o scobitură îngustă, năpădită de ierburi şi sălcii, mi-a dat în gând s-o ascund acolo, ca atunci când o fi să fug, în loc s-o iau prin pădure, să mă las cu luntrea vreo cincizeci de mile mai la vale şi să mă statornicesc acolo, fără să mă canonesc atâta umblând pe jos.

  Eram destul de aproape de colibă şi mi se părea mereu că-l aud pe babacu’. Până la urmă tot am ascuns luntrea, dar când am ieşit din ascunzătoare şi m-am uitat printr-un desiş de sălcii, l-am zărit pe babacu’ pe potecă: ochea o pasăre cu puşca. Va să zică nu văzuse nimic. Când s-a apropiat, am avut grijă să mă găsească scoţând o undiţă. M-a luat la rost că de ce mă mocoşesc, da’ i-am zis că am căzut în apă şi că de-aia am zăbovit. Ştiam eu c-o să vadă că-s ud leoarcă şi-o să înceapă să mă descoasă. În undiţe se prinseseră vreo cinci bibani. I-am luat şi ne-am dus acasă.

  După-masă ne-am tolănit să tragem un pui de somn, că eram amândoi cam obosiţi. Mă gândeam că de-aş putea găsi vreun mijloc de a-i împiedica pe babacu’ şi pe văduvă să se ia după mine, ar fi cu mult mai sigur decât dacă m-aş bizui doar pe norocul de-a ajunge destul de departe până să bage ei de seamă c-am tulit-o. Că de! cine ştie ce se poate întâmpla!

  Din păcate, nu-mi trecea prin minte nimic. După câtva timp, babacu’ se sculă ca să mai dea pe gât o găleată de apă şi-mi spuse:

  — Altă dată, când o veni careva să dea târcoale pe-aici, să mă scoli, auzi? Omul ăla n-a venit cu gând bun încoace. Îl împuşcam eu, fir-ar al dracului! Altă dată să mă scoli, auzi?

  Şi se culcă la loc.

  Vorbele lui mi-au dat taman ideea pe care-o căutam. De data asta – mi-am zis – nimănui n-o să-i treacă prin cap să se ia după mine.

  Pe la amiază, am ieşit amândoi din colibă şi-am luat-o pe mal în sus.

  Apa venea cam repejor, cărând cu ea o sumedenie de butuci. Deodată, se ivi o plută: nouă buşteni strâns legaţi. Ne-am dus cu barca, am prins-o şi am tras-o la mal. Apoi ne-am aşezat să prânzim. Oricine afară de babacu’ ar fi aşteptat toată ziua ca să mai prindă ceva butuci. Dar el nu. Nouă butuci îi erau de ajuns şi ţinea morţiş să se ducă cu ei în târg, să-i vândă.

  Pe la vreo trei şi jumătate, mă încuie şi porni cu barca, trăgând după el pluta. După socotelile mele, n-avea să se mai întoarcă în seara aceea. Am aşteptat să se îndepărteze bine, apoi am scos ferăstrăul şi m-am pus iar pe lucru, la butucul acela. Babacu’ n-ajunsese încă la ţărmul celălalt, că eu şi ieşisem prin gaură, afară din colibă. Barca şi pluta păreau acum cât un punct hăt-departe pe apă.

  Am luat sacul cu mălai şi l-am cărat în locul unde ascunsesem luntrea. Am dat la o parte ierburile şi crăcile şi l-am aşezat în luntre.

  La fel am făcut şi cu halca de slănină, şi cu plosca de rachiu. Am luat toată cafeaua, tot zahărul şi toate alicele pe care le-am mai găsit în colibă, apoi am luat câlţii, o găleată, un polonic şi o cană de tinichea, ferăstrăul meu vechi, două pături, o tigaie şi un ibric de cafea. Am mai luat şi nişte undiţe, chibrituri şi alte mărunţişuri, într-un cuvânt, tot ce avea un preţ cât de mic. Ce mai, am golit coliba. Aş fi vrut şi un topor, da’ nu era niciunul, afar’ de ăl de la grămada de lemne, pe care aveam de gând să-l las