În sfârşit, am dus puşca, şi cu asta basta.

  Tot strecurându-mă prin deschizătură şi târând afară atâtea lucruri, răscolisem binişor pământul în locul acela. Am presărat deasupra niţică ţărână, ca să ascund cât de cât urmele de paşi şi talaşul. Apoi am aşezat butucul la loc, punându-i doi bolovani dedesubt şi proptindu-l cu încă unul, căci acum era cam îndoit şi nu prea ajungea până la pământ. De la patru-cinci paşi, dacă nu ştiai dinainte, nu băgai de seamă că fusese tăiat cu ferăstrăul şi apoi, era în spatele colibei: cine să-şi vâre nasul pe-acolo?

  Până la luntre, pământul era acoperit cu iarbă, aşa că nu se vedea nici o urmă. M-am mai uitat o dată să mă încredinţez. De pe mal mi-am aruncat privirile spre fluviu. Nici o primejdie. Mi-am luat puşca şi m-am dus în pădure să vânez niscaiva păsări, când, ce să vezi, dau de un porc sălbatic. Porcii fugiţi de la fermele din prerie se sălbăticesc repede prin coclaurile astea. L-am omorât şi l-am cărat până la colibă.

  Apoi am luat toporul şi-am fărâmat uşa în bucăţi.

  Am târât porcul înăuntru, l-am cărat până aproape de masă şi i-am tăiat gâtiţa cu toporul, lăsându-l un timp să sângereze pe pământ. Zic pământ, fiindcă pe jos era pământ bătătorit, nu duşumea. Am luat un sac vechi şi l-am umplut cu pietroaie, câte am putut să car, l-am aşezat lângă porc şi l-am târât apoi afară prin pădure, până la mal, şi zdup! cu el în apă. Şi dus a fost.

  Se vedea limpede că ceva fusese târât pe pământ. Ce n-aş fi dat să fie de faţă şi Tom Sawyer! Ştiu că i-ar fi plăcut o istorie ca asta. Şi ce de floricele i-ar mai fi pus, cu închipuirea lui! Nimeni nu-l întrece pe Tom Sawyer în asemenea treburi.

  La urmă, mi-am smuls câteva fire de păr, le-am lipit de muchea toporului, pe care-l muiasem bine în sânge, şi am azvârlit toporul într-un colţ. Apoi am luat porcul în braţe, l-am acoperit cu haina (ca să nu mai picure sânge) şi ajungând la mal, ceva mai jos de colibă, l-am aruncat în apă. Mi-a venit o idee: m-am dus la luntre, am luat sacul cu mălai şi ferăstrăul şi le-am adus în colibă. Am pus sacul la locul unde stătea de obicei şi i-am găurit fundul cu ferăstrăul, că nu erau cuţite şi furculiţe – babacu’ folosea numai briceagul când pregătea mâncarea. Am târât apoi sacul vreo sută de paşi pe pământul acoperit cu iarbă şi prin zăvoiul de sălcii, la răsărit de colibă, până la marginea unei japşe9 lată de vreo cinci mile şi plină de păpuriş şi – la vremea lor – şi de raţe. În partea cealaltă, japşa se prelungea într-o gârlă, lungă de vreo câteva mile, care se pierdea undeva, nu ştiu unde, numai în matca fluviului nu.

  Mălaiul curse, lăsând o dâră până la japşă. Am azvârlit acolo şi tocila lui babacu’, aşa, ca din întâmplare. Apoi am legat cu o sfoară gura sacului, ca să nu mai curgă, şi l-am dus înapoi la luntre, împreună cu ferăstrăul.

  Între timp se cam întunecase, aşa că m-am dus cu luntrea ceva mai la vale şi-am ascuns-o sub nişte sălcii. Aşteptând să răsară luna, am priponit luntrea de un trunchi de salcie, am înfulecat ceva şi m-am tolănit ca să fumez o pipă şi să chibzuiesc la un plan de bătaie.

  „Va să zică aşa – îmi spuneam – au să se ia după urmele lăsate de sacul cu bolovani, pân-au să ajungă la mal, apoi au să răscolească fluviul ca să dea de mine. Pe urmă au să se ia după dâra de mălai până la japşă şi-au s-o pornească la vale, prin gârla ceea, ca să-i prindă pe tâlharii care m-au omorât şi au prădat coliba. N-au să-mi caute o veşnicie hoitul în fluviu, au să ostenească repede, şi n-au să-şi mai bată capul să dea de mine. Minunat! Pot poposi oriunde poftesc. Mă gândesc că insula Jackson ar fi un loc destul de prielnic. O cunosc îndeajuns de bine, şi-apoi nu calcă nici dracu’ pe-acolo. Unde mai pui că noaptea aş putea trece cu barca pe malul celălalt, ca să dau o raită prin târg şi să fac rost de tot ce-mi trebuie. Da, insula Jackson e locul cel mai potrivit.”

  Eram mort de oboseală, aşa că, până să prind de veste, am adormit. Când m-am trezit, n-am mai ştiut unde mă aflu. M-am ridicat şi m-am uitat în jur, niţeluş cam speriat. Atunci mi-am amintit unde mă găseam.

  Fluviul părea lat de câteva mile.

  Luna strălucea aşa de tare, că aş fi putut să număr buştenii negri care lunecau lin pe firul apei, la sute de metri de mal. Peste tot domnea o linişte de moarte şi părea să fie târziu, mirosea a târziu. Aţi priceput ce vreau să spun – nu găsesc cuvintele cele mai nimerite.

  Am căscat adânc şi m-am întins să mă dezmorţesc. Când să dezleg luntrea şi s-o pornesc, am auzit un zgomot departe pe fluviu. Am tras cu urechea şi m-am dumerit repede. Era scârţâitul acela jalnic pe care-l fac în nopţile liniştite vâslele ce se răsucesc în strapazane10. Privind printre crengile sălciilor, am văzut departe pe apă o luntre. N-aş fi putut spune câţi oameni erau în ea. Se apropia repede şi, când a ajuns în dreptul meu, am văzut că nu era decât un om. „Te pomeneşti c-o fi babacu’” – mi-am spus – deşi nu-l aşteptam să sosească atât de curând. Curentul purtă luntrea ceva mai jos de locul unde mă aflam; de-acolo o porni spre mal, legănându-se pe apa liniştită. Trecuse atât de aproape de mine, că l-aş fi putut atinge cu patul puştii pe cel din luntre. Nu mai încăpea nici o îndoiala. Era babacu’ şi, după felul în care mânuia vâslele, nu părea de loc beat.

  N-am mai stat