pe gânduri: în clipa următoare vâsleam la vale, liniştit dar repede, în umbra ţărmului. Am plutit aşa vreo două mile şi jumătate, apoi m-am abătut un sfert de milă sau poate şi mai mult spre mijlocul fluviului, ca să ocolesc debarcaderul, de unde putea să mă vadă careva şi să mă strige. M-am vârât printre plavii, apoi m-am tolănit pe fundul luntrei şi am lăsat-o să plutească în voie. Stam aşa lungit şi mă odihneam trăgând din lulea şi uitându-mă la cerul fără pic de nor. Ce adânc pare cerul când stai culcat pe spate, în bătaia lunii! Nu băgasem niciodată de seamă pân-atunci. Şi ce desluşit se aud pe apă toate zgomotele în nopţi ca astea! Auzeam ce spun oamenii la debarcader. O vorbă nu-mi scăpa. Unul zicea că de-acu-nainte zilele au să fie mai lungi şi nopţile mai scurte. Altul spuse că, după părerea lui, noaptea asta nu era dintre alea scurte. Amândoi izbucniră în râs, apoi ăl de-şi dăduse părerea o mai spuse o dată şi iar se porniră pe râs. P-ormă îl treziră pe un al treilea şi-i spuseră şi lui, însă celălalt nu râse, ci se burzului la ei: „Ia mai lăsaţi-mă-n pace!”

  Ăl dintâi zise apoi că are de gând să-i povestească şi nevesti-şi – fără îndoială c-o să-i placă şi ei. Dar – adaose el – gluma asta e-un fleac pe lângă cele pe care i le spusese el pe vremuri.

  Am mai auzit pe cineva zicând că-i aproape ora trei şi că nădăjduieşte ca, în cel mult o săptămână, să răsară şi soarele. Apoi vorbele s-au depărtat şi nu le-am mai putut desluşi, auzeam doar un şuşotit, curmat în răstimpuri de câte un hohot de râs, dar parcă venea de departe.

  Lăsasem cu mult în urmă debarcaderul. Ridicându-mă în picioare, mi-a răsărit în faţă, cu vreo două mile şi jumătate mai la vale, insula Jackson; acoperită de o pădure deasă, se ridica semeaţă în mijlocul apei, mătăhăloasă şi neagră, ca un vapor cu luminile stinse. Limba de nisip nu se zărea, o năpădiseră apele.

  Nu mi-a trebuit mult ca s-ajung la ea. Lăsându-mă în voia curentului, am ocolit repede capul insulei şi, intrând în apa lină de lângă ţărm, am coborât în partea dinspre Illinois.

  Am tras luntrea într-o despicătură adâncă a malului, pe care o ştiam, şi-am dat la o parte crengile sălciilor, ca să pot pătrunde acolo. Apoi mi-am priponit luntrea: nimeni n-ar fi putut s-o vadă.

  M-am dus la capătul insulei şi m-am aşezat pe-o buturugă. De acolo am privit în voie fluviul cel mare, pe care lunecau buşteni negri; cu vreo trei mile mai jos se vedea târguşorul, unde clipeau câteva luminiţe. O plută cât toate zilele, cu un felinar în mijloc, venea încet la vale, cu vreo milă mai sus. O vedeam cum lunecă agale şi, când a ajuns în dreptul meu, am auzit pe cineva strigând: „Ăi de la pupa! Cârmiţi-o spre dreapta!” Am auzit vorbele astea de parc-aş fi fost lângă cel care le rostise.

  Cerul începuse să se lumineze. Am intrat în pădure şi m-am culcat ca să trag un pui de somn înainte de prânzişor.

  C A P I T O L U L VIII.

  Când m-am deşteptat, soarele se înălţase atât de sus pe cer, încât am socotit că era trecut de opt. Tolănit pe iarbă, la umbră, m-am lăsat în voia gândurilor. Huzuream de bine şi eram mulţumit. Jur împrejur erau nişte copaci uriaşi, sub care domnea întunericul, nu vedeam soarele decât prin vreo două-trei crăpături. Pe pământ, în locurile unde se cernea lumina prin frunziş, străluceau bănuţi de soare şi bănuţii se mişcau uşor – va să zică pe sus adia un vânticel. Două veveriţe se aşezară pe o cracă şi începură să turuie la mine, prietenoase.

  Mă simţeam straşnic de bine şi mi-era lene să mă scol ca să-mi pregătesc ceva demâncare. Eram cât pe ce să aţipesc din nou, când deodată mi s-a părut că aud un bubuit undeva, în şuşui apei. M-am proptit în coate şi-am tras cu urechea. N-a trecut mult şi-am auzit iar bubuitul. Într-o clipă eram în picioare şi priveam printr-o bortă din frunziş. Şi, ce să vezi? Pe apă, cam în dreptul debarcaderului, plutea un nor de fum. Era acolo şi vaporul, plin de oameni. Am priceput ce se-ntâmplă. Bum! Fumul alb ţâşni din coasta vasului. Pasămite, trăgeau cu tunul în apă, încercând să-mi aducă hoitul la suprafaţă.

  Mi-era o foame de lup, dar m-am gâudit că n-are rost să aprind focul, fiindcă ăia ar fi putut să vadă fumul. Am rămas pe loc, privind norii de fum şi ascultând bubuiturile tunului. Fluviul, lat de o milă în locul acela, e grozav de frumos într-o dimineaţă de vară, aşa încât mă gândeam c-o să petrec destul de bine, privindu-i cum îmi caută rămăşiţele pământeşti. Numai de-aş fi avut şi ceva demâncare! Deodată mi-am amintit că oamenii de prin partea locului aveau obiceiul să umple cu argint viu bucăţi de pâine şi să le arunce în apă, fiindcă ele se duc de-a dreptul la hoiturile ălor înecaţi, şi-acolo rămân. Ce mi-am zis eu? Ia să mă uit cu băgare de seamă; de-oi vedea vreo bucată de pâine plutind pe-aproape, le arăt eu lor cine sunt. M-am dus pe malul dinspre Illinois, ca să-mi încerc norocul, şi nu mi-a părut rău: pe apă plutea un codru de pâine. Era cât pe ce să-l prind cu un băţ, dar mi-a alunecat piciorul şi pâinea şi-a văzut de drum. În locul acela curentul apei se apropia cel mai mult de mal. Nu trecu mult şi se ivi o altă bucată. De data asta am avut noroc. Am pescuit-o, i-am scos dopul şi bulgăraşul de argint viu şi mi-am înfipt dinţii în ea. Era o franzelă din alea pe care le mănâncă bogătaşii, nu vreo turtă de mălai oarecare.

  Mi-am ales un locşor printre copaci şi m-am aşezat pe un buştean, muşcând din bucata de pâine