şi uitându-mă plin de mulţumire la vaporaş. Deodată îmi trecu prin minte că văduva, pastorul sau mai ştiu eu cine s-au rugat ca bucata asta de pâine să ajungă la mine, şi uite c-a venit şi m-a găsit. „O fi ceva adevărat în chestia asta – îmi ziceam. Când se roagă un om ca văduva sau ca pastorul, trucul se prinde, fiin’că-s oameni cumsecade, dar cu unul ca mine nu merge…”

  Mi-am aprins o pipă şi am fumat cu poftă, stând mai departe la pândă. Vaporaşul plutea în voia apei şi mă gândeam c-o am prilejul să văd cine e pe bord, când o să ajungă în dreptul meu, pe urmele bucăţii de pâine. Cum am văzut că se apropie, am stins pipa şi, ducându-mă pe mal, în locul unde pescuisem pâinea, m-am aşezat în spatele unei buturugi, într-un mic luminiş. Prin crăcana buturugii se vedea bine.

  Acum vaporaşul era atât de aproape de mal, încât oamenii ar fi putut să coboare aruncând o punte de scânduri.

  Pe bord se aflau mai toţi cunoscuţii: babacu’, judele Thatcher, Becky Thatcher, Joe Harper, Tom Sawyer şi mătuşă-sa Polly, bătrâna, cu Sid şi cu Mary, şi mulţi alţii. Toţi vorbeau despre omor, dar căpitanul le tăie vorba:

  — Acum fiţi cu ochii în patru. Curentul se apropie cel mai mult de insulă în locul ăsta şi s-ar putea ca trupul să i se fi încurcat printre ierburi, lângă mal. Cel puţin aşa nădăjduiesc.

  Eu unul eram de altă părere. Se înghesuiau cu toţii, aplecându-se peste parapet, drept în faţa mea, fără să scoată o vorbă şi cu ochii la pândă. Îi vedeam cât se poate de bine, însă ei n-aveau cum să mă vadă.

  Căpitanul strigă: „Păzea!” şi tunul slobozi o ghiulea drept spre mine, de mă asurzi cu detunătura şi aproape că mă orbi cu fumul. Credeam că s-a zis cu mine. Să fi fost o ghiulea adevărată, socot că oamenii ar fi găsit hoitul pe care-l căutau. Dar, slavă Domnului, am scăpat nevătămat. Vaporaşul îşi urmă drumul, pierind după un cot al insulei. Din când în când auzeam bubuiturile tunului, din ce în ce mai de-părtate, până ce după vreo oră nu le-am mai auzit. Insula era lungă de vreo trei mile. Îmi închipuiam că, ajungând la capătul ei, se lăsaseră păgubaşi. Dar n-a fost aşa. Au ocolit piciorul insulei şi au luat-o în sus, pe, braţul dinspre Missouri, mărind presiunea şi trăgând cu tunul din când în când. M-am dus în cealaltă parte a insulei, ca să-i pot privi. Când au ajuns în faţa capului insulei, au încetat să tragă. Vaporaşul s-a îndreptat spre malul dinspre Missouri, unde oamenii au debarcat şi s-au risipit pe la vetrele lor.

  Ei, acum eram sigur c-am scăpat. Puteam să jur că n-o să mai vină nimeni să mă caute. Mi-am scos catrafusele din barcă şi mi-am înjghebat o tabără pe cinste în inima pădurii. Am luat păturile şi mi-am întocmit din ele un fel de cort, sub care să-mi pot pune lucrurile, ca să nu le ude ploaia. Am pescuit un biban şi l-am despicat cu ferăstrăul. Spre seară, am aprins focul, ca să-mi pregătesc cina. Apoi am pus o undiţă, ca să prind niscaiva peşte pentru a doua zi dimineaţa.

  Când s-a întunecat, m-am aşezat lângă foc şi mi-am aprins luleaua. Eram mulţumit. Dar în curând m-am simţit tare singur şi, ca să-mi alung urâtul, m-am dus pe mal şi m-am aşezat acolo ascultând clipocitul apei şi numărând stelele, buştenii şi plutele care veneau la vale. Apoi m-am dus la culcare. Nu se află mijloc mai bun ca să-ţi omori timpul când ţi-e urât. Altminteri, îţi vine să-ţi iei lumea-n cap.

  Trecură aşa trei zile şi trei nopţi, una la fel cu cealaltă, fără nici o schimbare. A patra zi m-am dus să cercetez insula. Eram stăpânul ei, era a mea, ca să zic aşa, şi voiam s-o cunosc pe de-a-ntregul; dar mai cu seamă voiam să-mi treacă timpul. Am găsit o sumedenie de fragi copţi, fragezi, şi aguridă, şi zmeură verde, ba chiar mure care începuseră să se coacă. Toate au să fie în curând bune de mâncat, îmi ziceam.

  Am hoinărit aşa prin pădure, până am ajuns într-un loc care nu mi se părea a fi prea departe de piciorul insulei. Luasem cu mine puşca, dar numai ca să mă apăr, nu ca să vânez; aveam de gând să vânez ceva când m-oi întoarce. Şi cum mergeam eu aşa, odată-mi iese în cale un şarpe mare, de era cât pe ce să calc pe el. Dihania se strecură printre ierburi şi flori – eu după ea, ca s-o prind. Alergam prin pădure, când deodată, am dat peste cenuşa unui foc care mai fumega încă.

  Am simţit că-mi sare inima din piept. N-am mai pierdut vremea să mă uit în jurul meu şi, ţinând mâna pe trăgaci, am luat-o la fugă de-a-ndăratelea, în vârful picioarelor. Din când în când mă opream o clipă în desiş şi trăgeam cu urechea, dar gâfâiam aşa de tare, că nu mai puteam auzi nimic altceva. Fugeam puţin şi iar mă opream s-ascult, şi uite-aşa, de nu ştiu câte ori. Când zăream o buturugă, mi se părea că-i un om. Când vreun vreasc trosnea sub picioarele mele, mă simţeam ca un om căruia i s-ar fi smuls un plămân şi nu mai poate să răsufle.

  Am ajuns înapoi la tabără, cam plouat şi cu inima cât un purice. Da-mi spuneam că nu-i vreme de pierdut, aşa că mi-am cărat iar tot calabalâcul în luntre ca să-l ascund, apoi am stins focul şiram împrăştiat cenuşa, ca să pară că-i rămasă de la un foc de tabără de acum un an. Când am isprăvit, m-am căţărat într-un copac. Cred c-am stat acolo vreo două ceasuri, da’ n-am văzut şi n-am auzit nimic, măcar că mi se părea că aud şi văd câte şi mai câte. Cum nu puteam rămâne toată viaţa în copac, m-am dat jos,