dar n-am ieşit din desişul pădurii şi am stat tot timpul cu ochii în patru. Cât despre mâncare, n-am găsit decât nişte fragi şi rămăşiţele mesei din dimineaţa aceea.

  Spre seară m-a apucat o foame grozavă. Când s-a întu-necat de-a binelea, înainte să răsară luna, am pornit cu barca spre malul dinspre Illinois. Am vâslit aşa ca la vreun sfert de milă, am tras la mal, am intrat în pădure şi mi-am pregătit cina. Mă hotărâsem să rămân toată noaptea acolo, când, deodată, am auzit tropot de copite şi glasuri omeneşti. Mi-am cărat la iuţeală toate boarfele în luntre, apoi m-am târât prin pădure să văd ce se-ntâmplă. Nu trecu mult şi auzii pe cineva spunând:

  — Ar fi mai bine să poposim aici, numai să găsim un loc bun. Caii sunt istoviţi. Hai să vedem.

  N-am mai aşteptat. Am sărit în barcă şi-am vâslit până la vechiul loc. Am legat barca şi m-am lungit în ea, ca să dorm.

  N-am dormit cine ştie ce, mă munceau tot felul de gânduri. De câte ori mă trezeam, mi se părea că mă strânge cineva de gât. Somnul nu mi-a priit de loC. În gândul meu îmi ziceam: „Nu mai merge aşa. Trebuie să aflu cine mai e pe insulă afară de mine. Dacă nu, m-am dus dracului”. M-am simţit ceva mai bine după ce-am luat hotărârea asta. Am pus mâna pe vâslă şi-am desprins luntrea de ţărm, lăsând-o să plutească la vale, printre umbre. Luna strălucea şi dincolo de umbre era lumină ca ziua. Aproape o oră am plutit aşa, într-o tăcere deplină. Totul dormea. Ajunsesem aproape de piciorul insulei, când începu să bată un vânticel rece care încreţea apa – semn că noaptea era pe sfârşite. Am cârmit luntrea spre ţărm. Cu puşca la umăr m-am furişat apoi în pădure. M-am aşezat pe un buştean şi m-am uitat prin frunziş. Vedeam cum scapătă luna şi cum întunericul învăluie fluviul, ca o pătură. O fâşie albă de lumină se ivi în curând deasupra copacilor: se crăpa de ziuă. Mi-am luat puşca şi am pornit tiptil spre locul de tabără pe care-l văzusem în ajun, oprindu-mă din două în două minute ca să trag cu urechea. Dar nu găseam locul. Tot căutând aşa, mi s-a părut că zăresc în depărtare, printre copaci, un foc. Am pornit într-acolo cu băgare de seamă. M-am apropiat fără zgomot şi, ce-mi văzură ochii? Un om stătea tolănit pe pământ, aproape de foc, cu capul învelit într-o pătură. Mie, să mi se facă rău, nu alta! M-am pitit înapoia unui tufiş, ca la vreo şase paşi de el, fără să-l slăbesc din ochi o clipă. Se lumina de ziuă de-a binelea. În curând omul începu să caşte şi să se întindă, dând la o parte pătura: ei bine, era Jim, negrul domnişoarei Watson! Vă-nchipuiţi ce bine mi-a părut că-l văd!

  — Hei, Jim! am strigat eu, şi ţuşti! afară din tufiş.

  Jim sări în picioare şi se boldi la mine, buimac. Apoi căzu în genunchi, îşi împreună mâinile şi bolborosi:

  — Nu mă oropsi! Toată viaţa m-am purtat bine cu strigoii! Morţii mi-au fost dragi totdeauna şi-am făcut tot ce-am putut pentru ei. Întoarce-te în apa de unde-ai venit şi nu-l nenoroci pe bietul Jim, care ţi-a fost totdeauna prieten!

  Nu mi-a trebuit multă vreme ca să-l fac să priceapă că nu murisem. Eram nespus de bucuros să-l văd pe Jim. Acum nu mai eram singur.

  — Nu mi-e teamă c-o să te duci să spui unde mă aflu – i-am zis.

  În timp ce-i vorbeam, el stătea şi se holba la mine, fără să scoată o vorbă.

  — Acu’ s-a luminat de ziuă – îi zic. Hai să mâncăm. Aprinde focul!

  — La ce bun să faci focul, când n-ai de gătit decât fragi şi alte uscături? Dar văd că tu ai o puşcă. Poate găsim ceva mai bun decât fragii.

  — Cum aşa, tu nu mâncai decât fragi şi uscături?

  — Altceva n-am găsit.

  — De când eşti tu pe insulă, Jim?

  — Am sosit aici în noaptea când ai fost omorât tu.

  — Cum, de-atâta vreme?

  — Da, zău.

  — Şi de-atunci te-ai hrănit doar cu uscăturile astea?

  — Da, zău.

  — Şi eşti lihnit, aşa-i?

  — Cred c-aş fi în stare să mănânc un cal întreg. Da’ tu de când eşti pe insulă?

  — Din noaptea în care-am fost omorât.

  — Nu se poate! Da’ din ce-ai trăit? A, da, tu ai o puşcă. Bun lucru o puşcă. Vânează tu ceva, şi Jim face focul.

  Ne-am dus împreună la locul unde lăsasem luntrea şi, în vreme ce el făcea focul într-o rarişte năpădită de iarbă, eu am adus din luntre mălaiul, halca de slănină, cafeaua, ibricul, tigaia, zahărul şi cănile de tinichea.

  Jim nu-şi mai venea în fire văzând toate astea: era sigur că la mijloc e o vrăjitorie.

  Am pescuit un biban măricel, pe care Jim l-a curăţat cu cuţitul lui şi l-a fript.

  Când masa a fost gata ne-am aşezat pe iarbă şi-am început să mâncăm bucatele calde de la foc. Jim înfuleca de zor, fiind lihnit de foame. După ce ne-am îndopat bine, ne-am tolănit pe iarbă, cu burta la soare. După un timp, Jim mă întrebă:

  — Ascultă, Huck, spune-mi tu mie, cine-a fost omorât în colibă, dacă nu tu?

  I-am povestit atunci toată tărăşenia şi Jim o găsi grozavă, zicea că nici Tom Sawyer n-ar fi putut ticlui un plan mai straşnic ca al meu.

  — Dar tu, Jim, cum de-ai ajuns aici, cum ai venit pe insulă?

  O clipă tăcu, tulburat. Apoi zise:

  — Mai bine nu spun.

  — De ce, Jim?

  — Ştie Jim de ce. Da’ dacă-ţi spun, Huck, tu nu-l pârăşti pe Jim?

  — Să mă ia dracu’ dacă spun, Jim!

  — Bine, te cred pe cuvânt,