— Jim! Nu se poate!

  — Ai spus că nu mă pârăşti, ştii bine c-ai spus asta, Huck!

  — I-adevărat, ţi-am spus că n-am să te pârăsc şi am să mă ţin de cuvânt. Să mor, dacă nu! O să zică lumea că-s un aboliţionist11 ticălos şi-o să mă dispreţuiască fiindcă n-am suflat o vorbă, da’ nu-mi pasă. N-am să spun nimănui şi, oricum, tot nu mă mai întorc acolo. Hai, povesteşte-mi tot!

  — Uite cum a fost. Stăpâna, va să zică domnişoara Watson, mă cicălea şi mă canonea într-una, dar îmi zicea mereu că n-o să mă vânză la vale, la Orleans12. Într-o zi însă am zărit un negustor de sclavi în casă la ea şi m-am simţit tare prost. Într-o noapte, târziu, mă furişez eu la uşă, care uşă nu era închisă de tot, şi o aud pe stăpână că-i spune văduvei că nu vrea să-l vânză pe Jim la Orleans, dar că ispita-i mare, căci ar căpăta pentru mine opt sute de dolari, o avere. Văduva a încercat s-o înduplece să nu mă vânză, dar eu n-am stat s-ascult ce mai spune. Am spălat repede putina.

  Am coborât dealul în fuga mare, cu gândul să fur o barcă undeva, pe mal, mai sus de târg, da’ mai erau oameni pe-acolo şi atunci m-am ascuns în dogăria dărăpănată de lângă râu, aşteptând să plece toţi. Am rămas acolo toată noaptea. Mereu trecea câte cineva. Pe la şase dimineaţa, bărcile au început să plece, iar la opt sau nouă toţi care-au trecut cu barca povesteau cum babacu’ tău a venit în târg să spună că tu ai fost omorât. Bărcile erau pline de domni şi doamne care se duceau să vază locul. Unii se opreau la mal, ca să se odihnească înainte de a trece dincolo. Din vorba lor, Jim a aflat tot despre omor. Grozav de rău i-a părut că tu eşti mort, dar acu’ Jim e vesel. Ei, şi-am stat toată ziua în dogărie, pe talaş. Eram flămând, dar nu mi-era frică, fiindcă ştiam că stăpâna şi văduva trebuiau să meargă, după prânzişor, la o întrunire religioasă şi-au să rămâie toată ziua acolo, crezând că Jim e dus cu vitele la păşune, din zori până seara târziu, aşa că pân-atunci n-au să-mi simtă lipsa. Ăilalţi servitori n-au să bage nici ei de seamă, fiindcă abia aşteaptă ca bătrânele să plece de-acasă, ca s-o tulească şi ei. Ei, şi când s-a întunecat, am pornit-o în lungul malului şi-am mers două mile şi ceva, pân-acolo unde nu mai sunt case, şi mi-am zis aşa: „Dacă încerc să merg mai departe pe jos, câinii au să-mi adulmece urma; dacă fur o barcă şi trec dincolo, au să vază că barca lipseşte şi-au să ştie unde să-l caute pe Jim”.

  Aşa că mi-am zis: O plută îmi trebuie mie. Pluta nu lasă urme.

  Deodată, văz eu că pe apă vine o lumină. Intru în apă, cu o scândură în faţă, şi înot mai mult de jum’ate drum spre malul celălalt, când mă pomenesc printre o sumedenie de buşteni. Am înotat cu capu-n apă, contra curentului, ca s-ajung mai aproape de plută. Când pluta a fost lângă mine, am înotat pân’ la partea dindărăt şi am agăţat-o. Pe cer trecea tocmai un nor şi era întuneric. M-am suit pe plută şi m-am întins. Oamenii erau departe pe râu, unde zărisem lumina. Apele crescuseră şi curentul era bun, aşa că am socotit că pe la patru dimineaţa o s-ajung cu vreo douăzeci şi cinci de mile mai la vale şi-o să înot de-acolo până la malul dinspre Illinois, unde-o să mă ascund în pădure.

  Da’ Jim n-a avut noroc. Când am ajuns aproape de ca-pătul insulei, am zărit un om cu un felinar. N-avea rost să-l aştept, aşa că am sărit în apă şi-am înotat spre insulă. Socoteam că pot trage oriunde la mal, dar malul era prea stâncos. Am înotat mai departe, pân-am găsit un loc bun, taman în cel’lalt capăt al insulei. Acolo am intrat în pădure, hotărât să nu mai pun niciodată piciorul pe o plută câtă vreme plutaşii au să se fâţâie aşa, cu felinarul, de colo până colo. Aveam la mine o pipă, niţică mahorcă şi câteva chibrite uscate, ascunse în şapcă, aşa că nu-mi păsa.

  — Şi-n tot timpul ăsta n-ai mâncat carne, nici pâine? De ce n-ai prins măcar nişte broaşte ţestoase?

  — Cum să le prind? Nu se cade să pui mâna pe ele şi nici să le loveşti cu o piatră. Şi-apoi, cine-ar putea să le prinză noaptea? Că doar nu era să m-arăt pe mal ziua!

  — Asta aşa-i. Fireşte că trebuia să stai toată ziua ascuns în pădure. Ai auzit cum trăgeau cu tunul?

  — Da, şi ştiam că pe tine te caută. I-am zărit când treceau pe-aici. Stăteam la pândă în tufiş.

  Nişte păsărele se apropiară de noi, zburând câte puţin şi aşezându-se apoi pe pământ. Jim zicea că ăsta-i semn de ploaie.

  Jim spunea că de obicei e semn de ploaie când zboară aşa puii de găină, dar socotea că e la fel şi cu păsărelele.

  Tare-aş fi vrut să prind vreo câteva, dar Jim nu mă lăsă. Zicea c-ar aduce moarte. Cică taică-său zăcea odată bolnav şi când unul dintr-ai lui a prins o pasăre, taică-său a murit, după cum prorocise bunică-sa.

  Jim mai spunea că nu se cade să numeri bucatele pe care le găteşti pentru masă, fiindcă şi asta aduce belele. Tot aşa, dacă scuturi faţa de masă după asfinţit. Iar dacă moare un prisăcar, toate albinele lui trebuie să fie înştiinţate pân-a doua zi, înainte de răsăritul soarelui, altminteri se sfrijesc, nu mai pot munci şi pier. Jim zicea că albinele nu-i înţeapă pe neghiobi, dar cum să-l cred, când eu însumi le sâcâisem de-atâtea ori şi nu mă-mpunseseră niciodată?

  De unele din poveştile astea auzisem şi eu, da’ nu chiar de toate.