Jim cunoştea fel de fel de semne. Zicea că le ştie aproape pe toate. I-am spus că mie mi se pare că toate semnele sunt belalii şi l-am întrebat dacă nu cumva sunt şi semne bune.

  — Foarte puţine – mi-a răspuns el – şi nu ajută la nimic. La ce bun să ştii că ai noroc? Vrei cumva să-l alungi? Dar dacă ai păr pe braţe şi pe piept, ăsta-i semn c-ajungi bogat. Un semn ca ăsta e bine să-l ştii, fiindcă nu se-mplineşte decât foarte târziu. Şi fiind sărac multă vreme, s-ar putea să-ţi pierzi curajul şi să-ţi faci seama, dacă n-ar fi semnul să-ţi spună c-ai s-ajungi bogat odată şi-odată.

  — Tu ai păr pe braţe şi pe piept, Jim?

  — De ce întrebi, nu vezi că am?

  — Ei, şi eşti bogat?

  — Nu, dar am fost bogat odată şi am să mai fiu. Odată am avut pai’şpe dolari, dar am făcut speculă şi i-am topit pe toţi.

  — Cu ce-ai făcut speculă, Jim?

  — Am început cu vitele.

  — Ce fel de vite?

  — Păi, alea cornute. Am vârât zece dolari într-o vacă. Da’ nu mai bag eu bani în vite niciodată! Vaca aia a crăpa? chiar sub ochii mei.

  — Şi-ai pierdut ăi zece dolari?

  — Nu, nu pe toţi. Am pierdut numa’ nouă. Am vândut pielea şi seul vacii pentru un dolar şi zece cenţi.

  — Va să zică, ţi-au rămas cinci dolari şi zece cenţi. Ai mai făcut afaceri cu ei?

  — Da. Îl ştii pe negru’ ăla olog de-un picior, al lu’ bătrânu’ Bradish? Ei bine, şi-a înjghebat o bancă zicând că cine pune un dolar, primeşte patru la sfârşitul anului. Toţi negrii s-au prins, da’ n-aveau cine ştie ce capital. Numai eu aveam ceva mai mulţi bani, aşa că i-am cerut să-mi dea o dobândă mai mare; dacă nu, deschid şi eu o bancă. Negru’ ăla voia, fireşte, să facă numa’ el afaceri. Zicea că două bănci e prea mult şi că dacă aş primi să-i dau cinci dolari, o să-mi plătească trei’ş‘cinci la sfârşitul anului. Am primit, socotind că trei’ş‘cinci de dolari sunt un capital numai bun de făcut afaceri. Mai era pe-acolo un negru, pe nume Bob, care pusese mâna pe-o plută fără ştirea lu’ stăpânu-său. Am cumpărat pluta de la el, făgăduindu-i să-i dau trei’ş‘cinci de dolari la sfârşitul anului. Dar cineva a furat pluta chiar în noaptea aia şi a doua zi negru’ cu un picior mi-a zis că banca a dat faliment. Aşa că nimeni n-a mai văzut vreun ban.

  — Dar cu ăi zece cenţi ce-ai făcut, Jim?

  — Aş fi vrut să-i cheltuiesc, dar am visat că trebuie să-i dau unui negru, pe nume BalaM. Zis şi măgaru’ lu’ Balam, un prost de n-are pereche, însă norocos din fire, nu ca mine. Visul mi-a zis să-i dau lui Balam ăla cei zece cenţi, iar el o să mi-i sporească. Balam a luat banii şi când s-a dus la biserică, l-a auzit pe pastor spunând că cine dă bani la săraci, dă cu împrumut lu’ Dumnezeu şi capătă înapoi de o sută de ori mai mult. Balam a dat atunci ăi zece cenţi la săraci şi a aşteptat să vadă ce iese.

  — Şi ce-a ieşit, Jim?

  — N-a ieşit nimic. N-a fost chip să-mi recapăt banii, şi nici Balam ăla n-a fost în stare. De-aci-nainte nu mai dau nici un ban cu împrumut, fără zălog. Pastoru’ zicea că o să căpătăm de-o sută de ori mai mult! Dacă aş căpăta înapoi măcar ăi zece cenţi, aş zice bogdaproste şi-aş fi mulţumit.

  — Lasă, Jim, nu te necăji, fiindcă tot ai să fii tu bogat odată şi odată!

  — Da. Şi-apoi chiar şi-acum sunt bogat, când stau să mă gândesc: sunt stăpân pe mine însumi, şi preţuiesc opt sute de dolari. Bine-ar fi să am atâţia bani, nici nu mi-aş dori mai mulţi!

  C A P I T O L U L IX.

  Mă bătea gândul să mai văd o dată un loc din inima insulei, pe care-l dibuisem în timpul hoinărelilor mele. Am pornit împreună cu Jim şi-am ajuns curând, fiindcă insula nu era mai lată de un sfert de milă şi mai lungă de trei mile.

  Locul cu pricina era un deal lung şi povârnit, înalt de vreo patruzeci de picioare.

  Ne-a fost greu al dracului să ajungem pe culme, fiindcă drumul urca pieptiş, printre tufe dese. Ne-am târât şi ne-am căţărat noi aşa, până ce-am dat, tocmai în vârf, de-o peşteră mare, scobită în stâncă, şi cu deschizătura înspre partea Illinoisului. Peştera era largă, cât două-trei încăperi, şi Jim putea sta în picioare înăuntru. Între pereţii ei era răcoare, nu glumă. Jim voia să ne aducem numaidecât tot calabalâcul în peşteră, dar i-am zis că n-are rost să ne căţărăm mereu pân-acolo.

  Jim zicea că de-am adăposti luntrea într-un loc bun şi-am căra calabalâcul în peşteră, ne-am putea ascunde acolo la caz c-ar veni cineva pe insulă, şi-atunci nu ne-ar mai da de urmă decât cu copoii. Afară de asta, zicea el, păsărelele au vestit ploaie.

  — Ce, vrei să ni se ude lucrurile?

  Ne-am întors aşadar la luntre şi-am adus-o cam în dreptul peşterii, apoi am cărat toate lucrurile sus. După aia am dibuit o ascunzătoare pentru luntre, în desişul de sălcii. În undiţe se prinseseră între timp câţiva peşti. I-am scos şi, după ce-am pus undiţele la loc, am început să ne pregătim masa de prânz.

  Gura peşterii era destul de largă ca să poţi vârî pe-acolo un poloboc. Într-o parte a intrării era un fel de prag, tocmai bun pentru vatră. Am făcut focul şi ne-am gătit prânzul.

  Am întins păturile în chip de covor şi ne-am aşezat la masă, după ce-am cărat lucrurile în fundul peşterii, ca să ne fie la îndemână.

  În curând se făcu întuneric şi